Experienţa a fost realizată independent de un amator, pastorul E.J. von Kleist (1700-1748), în octombrie 1745, şi de Pieter van Musschenbroek (1692-1761), profesor de fizică la Leiden în ianuarie 1746.
Von Kleist a umplut o butelie (un borcan de sticlă) cu apă, în care era cufundat un cui ce trecea prin dop. Ţinând butelia cu mâna, a atins cuiul de o ţeavă de pântuşcă care constituia polul maşinii sale electrice, apoi depărtându-l, l-a apropiat de un obiect neizolat: s-a produs o scânteie foarte puternică.
Când acest obiect a fost în mâna cealaltă, a simţit un şoc de o violenţă nemaiîntâlnită.
Musschenbroek a refăcut independent aceleaşi experienţe, dar ele reuşindu-i cu butelia pe masă a considerat că este vorba despre un fenomen pur fizic.
Cei doi, independent unul de altul, inventează „butelia de Leyda”, primul condensator electric, care prin descărcare produce scântei.
În 1746, Bevio aplică, la exteriorul buteliei de sticlă, un înveliş din staniu, iar Watson propune unul asemănător la interior.
Numele de Leyda i-a fost dat, probabil, de van Musschenbroek, născut în localitatea Leiden din Olanda.
Aceasta stochează o încărcare electrică de înaltă tensiune (dintr-o sursă externă) între conductorii electrici din interiorul şi exteriorul unui borcan de sticlă, fiind primul mijloc de acumulare şi păstrare a încărcăturii electrice în cantităţi mari care ar putea fi descărcate de experimentator, depăşind astfel o limită semnificativă pentru cercetarea timpurie a conducţiei electrice.
Sursa: Agerpres
