Nefericiții moștenitori ai unei mari moșii. Bogații din București în Marea Criză

 

Dar unde să găseşti un „nouveau-riche” pe timpurile acestea de hai să recunoaştem, criză? - se întreba jurnalista Alice Gabrielescu când se documenta, în 1933, pentru articolul „O anchetă printre bogați”.

 —  A devenit foarte nervos, zise doamna Ipsilon, cu o privire lungă spre soţul său.

Îmi place privirea asta lungă, supusă, dar numai la căţeluşul care-şi cere partea. Altfel mă irită contra celui care o primeşte.

— Aşa-i. Un om sărac lipit n’are nici o grijă. E bine de el.

Domnului Ipsilon nici prin gând nu-i trece ca-mi permit o ironie.

—  Sigur că-i aşa. Mă uit la oamenii care lucrează la mine pe câmp. Se întorc seara; după muncă, la conac chiuind şi cântând de răsună valea. Ce le pasă? Furtună, grindină, secetă, tot aia pentru ei Eu nu-mi mai găsesc loc de nelinişte.

Pe stradă, convoiul de automobile scumpe şi pietoni eleganţi se scurgea mereu, cu toată ora târzie. Pe la mesele cafenelei, se schimba: apăreau toalete de seară, obrazuri colorate din nou și veselii mai ațâțate.

Nu mă mai înşelaţi, le strigam tuturor (în gând). Ştiu ce găsesc în dosul strălucirii voastre. Mame învrăjbite cu copiii, mobile pe datorie, spectrul croitoresei, şi nervi bolnavi. Mi-e destul.

Dar ţin atât la ancheta mea pornită în căutarea fericirii, încât încrederea în idee nu m ’a părăsit.

Mă voiu duce odată la moşia prietenilor mei ca să interviewez pe ţărani şi ţărance la ora de seară când se strâng chiuind, cântând si glumind, în jurul cazanului de fasole şi a cuburilor de mămăligă, dupa patrusprezece ceasuri de muncă plecată de şale, pe brazda care nu-i a lor.