Botezat HMS Habbakuk (după numele profetului Habacuc din Vechiul Testament; în engleză, corect este Habakkuk, însă numele proiectului a fost scris greșit de la început), portavionul de gheață al armatei britanice trebuia să aibă dimensiuni gigantice, scrie Der Spiegel:
„Colosul trebuia să măsoare 610 metri lungime și 180 lățime, cu o cocă groasă de 18 metri. În interiorul platformei de gheață plutitoare, ar fi încăput 200 de avioane de vânătoare Spitfire și un echipaj de 15000 de oameni. Pe puntea sa, avioanele ar fi avut suficient spațiu să aterizeze lejer, să gareze și să facă plinul. Cu o greutate de 2,2 milioane de tone, portavionul ar fi cântărit de exact 48 de ori mai mult decât Titanicul. Însă, contrar acestuia, Habbakuk chiar ar fi fost insubmersibil: eventualele stricăciuni puteau fi reparate rapid cu ajutorul apei înghețate.”
Uriașul trebuia construit din pykret, un amestec de apă și de rumeguș inventat de savantul britanic Geoffrey Pyke.
Odată înghețat, acest material căpăta o duritate de beton.
Spre deosebire de un bloc de gheață, care se sparge când este lovit de gloanțe sau alte proiectile, pykretul făcea gloanțele să ricoșeze pe suprafața sa. HMS Habbakuk putea fi înghețat cu ajutorul unei ingenioase rețele de țevi și tubulaturi integrate în structura sa.
La începutul anilor 1940, armata britanică era într-o situație critică. Submarinele germane scufundau în serie vasele comerciale ale Majestății Sale. Doar în noiembrie 1942, fuseseră scufundate 143 de vase britanice.
În plus, avioanele din epoca respectivă nu aveau o autonomie de zbor prea mare pentru a survola toate zonele Atlanticului în care se dădeau lupte, cum erau Azorele sau sudul Groenlandei. Neputincioasă, armata britanică părea condamnată să-și vadă navele torpilate una câte una.
În aceste condiții, Geoffrey Pyke nu are nici o dificultate să-i convingă pe șefii militari britanici de fezabilitatea proiectului său titanic: un portavion de gheață, grație căruia avioanele de vânătoare aliate ar fi putut să atingă zonele de conflict cel mai îndepărtate.
Inventatorul le-a explicat ce avantaje avea proiectul său: materialul permitea economii considerabile de metal, rar și foarte scump pe timp de război, dar și construirea navei într-un timp foarte scurt.
Winston Churchill însuși a primit cu entuziasm proiectul. Într-o notă datată 7 noiembrie 1942, scria:
„Acord o mare importanță studierii acestei idei.”
Premierul britanic a reușit chiar să-l facă partizanul proiectului și pe președintele american Roosevelt.
Însă unul dintre consilierii tehnici ai acestuia, Vannevar Bush, a ucis în fașă temerara idee a lui Pyke, folosind argumente dintre cele mai convingătoare, scrie Der Spiegel:
„Fără îndoială, construcția portavionului ar fi adus economii importante de metal. Însă ar fi trebuit folosite cantități mari de metal prețios pentru țevile prin care curgea lichidul de refrigerare, freonul. În plus, un bloc de gheață atât de greu ar fi fost practic imposibil de manevrat. Iar construcția portavionului Habbakuk ar fi costat 80 de milioane de dolari, o sumă nebunească la vremea respectivă, mai ales în timp de război.”
Abandonarea proiectului nu a adus pagube mari armatei britanice, deoarece evoluția tehnică a permis dotarea acesteia cu avioane de vânătoare cu autonomie de zbor considerabil mărită. În plus, din august 1943, aliații au primit din partea Portugaliei autorizația de a folosi insulele Azore ca bază aeriană.
Inventatorul lui HMS Habbakuk s-a sinucis în 1948, la cinci ani după ce proiectul său a fost abandonat. Tocmai eșuase să convingă conducerea armatei britanice să construiască un sistem de tuneluri care ar fi permis transportul ultra-rapid al soldaților, în capsule, prin catapultare, între Birmania și China, cu ajutorul aerului comprimat.
