Misterul măririi și decăderii Insulei Paștelui

 

Pe 5 aprilie 1722, exploratorul olandez Jacob Roggeven debarcă pe o insulă izolată în mijlocul Pacificului. Cum este ziua de Paști, el o numește simplu… Insula Paștelui.

Insula este vârful ieșit din apă al unui masiv vulcan subacvatic. Spre deosebire de majoritatea celorlalte insule din Pacific, Insula Paștelui nu este protejată de valuri printr-o barieră de corali și lagune, ceea ce face apropierea corabiei dificilă.

Pe întinderea solului arid de 171 de kilometri pătrați, trăiesc câteva sute de băștinași polinezieni.

Potrivit unui documentar realizat de Hérodote, aceștia au sosit aici cu pirogile în perioada 900-1200 d.Hr. și au descoperit un paradis cu o faună și o floră luxuriantă, pe care l-au numit în limba lor „Rapa Nui”.

Au construit aici o societate prosperă și chiar au inventat o scriere ideografică, „rondorongo”. Condițiile favorabile au făcut ca populația să se înmulțească, ajungând până la 10.000, poate chiar 15.000 de locuitori.

Populația era împărțită în triburi familiale, fiecare dintre acestea fiind stabilit în câte o vale care cobora spre ocean, cultivându-și grădinile și cinstindu-și morții. Aceștia sunt îngropați pe plajele insulei.

Pentru a se proteja de oceanul ostil, fiecare clan și-a amenajat în apropiere de țărm câte o platformă din piatră pe care au înălțat statui uriașe, aliniate ca la paradă, cu priviri care par însuflețite, întoarse spre grădini și spre locuitori.

Băștinașii sculptau statuile („moai”) pe versanții celor trei foști vulcanici ai insulei, din piatra acestora. Apoi le târau până la platformele de piatră care le erau destinate („ahu”).

Pentru această operațiune anevoioasă, fabricau șine și corzi din palmierii uriași care acopereau insula.

Au fost descoperite în total 800 de statui, reprezentând bărbați și femei cu o înălțime de 22 de metri. Majoritatea au rămas pe locurile de extracție a pietrei, în poziție culcată.

Au fost deplasate 256 de statui, iar 164 dintre ele au fost înălțate pe platformele care le erau destinate.

Europenii care au explorat insula, ca Laperouse și Cook, în secolul al XVIII-lea, s-au întrebat care a fost motivul pentru care această activitate s-a întrerupt brusc și cum se explică declinul brutal al civilizației, al cărei apogeu este plasat de oamenii de știință pe la jumătatea secolului al XVII-lea.

Pe lângă despădurirea agresivă, băștinașii au suferit și din cauza sclaviei și a muncii forțate, după sosirea europenilor.

În 1877, populația insulei nu mai număra decât 111 membri.

În anul 1888, insula Paștelui trece sub suveranitatea statului Chile. Un antreprenor aduce mii de oi, pentru a paște aici. Suprapopularea cu aceste animale devastează și ce mai rămăsese din resursele agricole și îi împinge pe bieții băștinași să trăiască într-un colț sărăcăcios al insulei.

În anii 1950, diverse personalități, printre care Thor Heyerdal, aduc Insula Paștelui și fabuloasele sale statui în atenția opiniei publice.

Oile sunt alungate, iar insula revine încet, încet, la viață. La începutul secolului XXI, ea a ajuns să numere 4.000 de locuitori, dintre care jumătate se revendică a fi urmașii vechilor sculptori de moai.