Valea Loarei este un peisaj cultural remarcabil de o mare frumuseţe, care conţine oraşe şi sate istorice, monumente arhitecturale minunate (castele) şi terenuri cultivate formate din multe secole de interacţiune între populaţie şi mediul înconjurător, dar în primul rând fluviul Loara.
Proprietatea din Valea Loarei între Sully-sur-Loire şi Chalonnes este situată în regiunile Centre-Val-de-Loire şi Pays-de-la-Loire.
Acest peisaj cultural acoperă o secţiune a cursului mijlociu al râului de 280 km, de la Sully-sur-Loire, la est de Orléans până la Chalonnes, la vest de Angers, incluzând albiile minore şi majore ale râului.
Fluviul Loara a fost o axă comercială majoră încă din epoca galo-romană până în secolul al XIX-lea, încurajând astfel dezvoltarea economică a văii şi a oraşelor sale.
Loara a format atât peisajele rurale, în organizarea terenului şi tipurile de cultură (grădinărit, viţa de vie), cât şi peisajele urbane. Malurile Loarei sunt punctate de sate şi oraşe, printre care Sully, Orléans, Blois, Amboise, Tours şi Saumur.
Regiunea este celebră în lumea întreagă, îndeosebi pentru renumitele castele ale regilor Franţei, ea fiind profund încărcată de istorie, cu oraşe, castele, fortăreţe, catedrale şi abaţii impresionante, dar şi cu parcuri şi grădini de o frumuseţe aparte, amenajate, de-a lungul timpului, de celebri arhitecţi peisagişti.
Castelele au început să fie construite începând cu secolul al XII-lea, pe vremea aceea fiind adevărate fortăreţe.
Regiunea a primit denumirea de „grădina Franţei”, pentru că, datorită fertilităţii sale, comerţul pe fluviu era înfloritor.
Treptat, însă, pe măsură ce monarhia franceză devenea o putere tot mai mare în Europa, Valea Loarei a devenit „grădina regilor”, regii Franţei construindu-şi aici, în secolele XV-XVI, reşedinţe confortabile, de o frumuseţe deosebită.
Istoria politică şi socială a Franţei şi a Europei de Vest în Evul Mediu, precum şi în timpul Renaşterii, perioadă în care Valea Loarei a fost sediul puterii regale, este ilustrată de clădirile şi castelele care au făcut-o faimoasă, precum Chambord, Chenonceau, Amboise, Blois şi Azay-le-Rideau.
Mănăstirile benedictine în primul rând, apoi cetăţile medievale, au fost transformate în timpul Renaşterii în locuinţe de ţară pentru recreere, cu grădini şi privelişti deschise spre peisajul rural.
Valea Loarei conţine, de asemenea, o serie de importante biserici cu arhitectură romanică, mărturie ale exprimării credinţei suveranilor şi poporului: Saint-Benoît-sur-Loire, Fontevraud, Cunault, bisericile ogivale din Blois şi Candes.
Patrimoniul regiunii este îmbogăţit şi de numeroasele podgorii aşezate de-a lungul aceluiaşi fluviu, în vecinătatea celebrelor castele, care nu fac decât să-i crească prestigiul.
Viţa-de-vie se pare că a fost cultivată de-a lungul fluviului încă din primele decenii ale erei noastre, dar primele dovezi scrise datează abia din secolul al V-lea.
Regiunea are o suprafaţă de 50.000 de hectare acoperite cu viţă-de-vie, suprafaţa aceasta geografică foarte generoasă ducând la o varietate mare de vinuri, dar şi la diferenţe substanţiale între acestea.
Plantaţiile de vii din bazinul Loarei şi al afluenţilor săi sunt cantonate pe dealurile şi terasele Loarei, cu soluri foarte variate, de la cele calcaroase, la cele pietroase, granitice etc.
Pe de altă parte, clima continentală din Masivul Central nu are, practic, mai nimic în comun cu cea temperată, din vecinătatea Atlanticului, întâlnită în ţinutul Muscadet.
Condiţiile de climă variază, prin urmare, mult mai mult decât în celelalte regiuni viticole franceze, situate mai la sud.
Astfel, din punctul de vedere al vinurilor obţinute, podgoriile de pe Valea Loarei se pot grupa în mai multe areale. Pornind de la vest la est, acestea sunt: Pays Nantais, Anjou, Saumur, Touraine şi partea de răsărit a Loarei.
Sursa: Agerpres
