Câte miliarde a pompat Occidentul în URSS-ul lui Gorbaciov

 

Occidentul și-a făcut mari speranțe că Mihail Gorbaciov va democratiza URSS și, implicit, se va produce măcar o încălzire a războiului rece.

Sprijinul Occidentului nu a fost doar verbal, ci a fost și unul consistent financiar. Din 1985 până în 1991, în cei șase ani cât Gorbaciov s-a aflat la putere, datoria externă a URSS a crescut de la 18,3 la 56,7 miliarde de dolari, adică o creștere de peste 38 de miliarde. Deși principala sursă de fonduri a fost Germania Federală, toate țările occidentale au băgat mâna în buzunar. Până și Spania, „o mică țară”, potrivit profesorului Andronik Migranian, unul dintre consilierii lui Boris Elțîn, a acordat enormei Uniuni Sovietice credite de consum de 1,5 miliarde de dolari.

Mărimea sprijinului acordat lui Gorbaciov poate fi măsurată analizând creșterea datoriei de la un an la altul: în jur de patru miliarde în 1986 și 1987, opt miliarde în 1988, ceva mai puțin de zece miliarde în 1989, nouă miliarde în 1990 și patru miliarde în 1991.

Primii doi ani au constituit „rundele de observație” în care Gorbaciov „a clarificat motivele circumspecției”, pentru a relua expresia lui Reagan de la Reykjavik. În cei trei ani care au urmat după semnarea tratatului INF, sprijinul financiar internațional acordat URSS a crescut de peste două, scăzând la loc în 1991, în momentul în care îndoielile privind viitorul perestrokăi și URSS deveniseră extrem de mari.

Diminuarea era logică: injecția masivă de capital străin din anii precedenți nu avusese prea multe efecte benefice pentru stabilizarea economiei. Eventual încetinise manifestările perverse ale crizei, într-atât era excedentul monetar, 800 miliarde de dolari, adică jumătate din PIB al URSS. Cu alte cuvinte, cantitatea de bani aflată în circulație era considerabil mai mare decât toate bunurile disponibile la cumpărare. Din cauza controlului prețurilor acest excedent se traducea prin efectele inflaționiste ascunse, caracteristice economiei sovietice: penurii, cozi, piața neagră și banii economisiți de nevoie.

Alte două fenomene erau și mai îngrijorătoare. În septembrie 1991, economistul Grigori Iavlinski, consilier al lui Gorbaciov și apoi al lui Elțîn, denunța vânzările masive de aur din ultimii ani și folosirea abuzivă a rezervelor țării, care coborâseră la un nivel mult mai jos decât anunțau organismele oficiale.

Peste câteva zile, Izvestia strângea lațul: „Analizând toate cifrele, am ajuns la concluzia că, în ultimii trei ani, statul, cu aprobarea lui Gorbaciov, a cheltuit pentru scopuri necunoscute între 25 și 30 miliarde de dolari aur. În același timp, datoria externă sovietică a crescut cu cel puțin 35 miliarde”.

Ceea ce descopereau oamenii politici și presa rusă, guvernele știau știau de luni de zile: capitaluri enorme părăseau țara pentru a se pune la adăpostul piețelor financiare internaționale prin intermediul unor societăți-ecran situate în paradisuri fiscale.

În 1992, o comisie de anchetă privind activitatea KGB a stabilit că era vorba de fonduri pe care PCUS le punea la adăpost în așteptarea unor vremuri mai bune. O parte din acești bani a fost deturnată. De acolo s-a format averea câtorva oligarhi care au jucat un rol de prim ordin sub Elțîn.

Al doilea fenomen care alarma Occidentul era că, în ciuda tratatelor de limitare a înarmărilor, cheltuielile militare continuau să crească.

SUA, care se aflau în prima linie a apărării occidentului, erau dispuse să susțină perestroika, dar nicidecum să alimenteze deturnările masive făcute de PCUS sau să finanțeze, indirect, modernizarea armatei și sprijinirea unor regimuri ostile, cum ar fi cel din Cuba. Așa că ajutorul a devenit din nou mai mult verbal…

 

Sursa: Pierre Lorrain, Incredibila alianță Rusia-Statele Unite

Parteneri