Micul Willie a fost departe de a avea un succes peste noapte. Cântărea 14 tone, s-a blocat în tranșee și s-a târât pe un teren accidentat la doar două mile pe oră. Cu toate acestea, s-au făcut îmbunătățiri la prototipul original și aceste tancuri au ajuns în cele din urmă câmpurile militare de luptă.
Britanicii au dezvoltat tancul ca răspuns la luptele din tranșee din Primul Război Mondial. În 1914, un colonel al armatei britanice pe nume Ernest Swinton și William Hankey, secretar al Comitetului pentru Apărare Imperială, au susținut ideea unui vehicul blindat cu bandă transportoare peste roțile sale care ar putea străpunge liniile inamice și traversa terenuri dificile.
Ei au apelat la ministrul britanic al Marinei, Winston Churchill, care a crezut în conceptul de „barcă terestră”.
Pentru a păstra proiectul secret, muncitorilor li se spunea că vehiculele pe care le construiau vor fi folosite pentru a transporta apă pe câmpul de luptă. Noile vehicule au fost expediate în lăzi etichetate „rezervor”.
Primul prototip de tanc, Micul Willie, a fost dezvăluit în septembrie 1915. În ciuda contraperformanței sale copleșitoare – a fost lent, s-a supraîncălzit și nu putea traversa tranșee – a fost produs un al doilea prototip, cunoscut sub numele de Marele Willie.
În 1916, acest vehicul blindat a fost considerat gata de luptă și a debutat la prima bătălie de la Somme de lângă Courcelette, Franța, pe 15 septembrie a acelui an.
Cunoscut sub numele de Mark I, acest prim lot de tancuri se supraîncălzea, era zgomotos și greu și a suferit defecțiuni mecanice pe câmpul de luptă; cu toate acestea, oamenii și-au dat seama de potențialul tancului.
Au fost aduse îmbunătățiri ulterioare, iar la Bătălia de la Cambrai din noiembrie 1917, 400 de Mark IV s-au dovedit mult mai reușite decât Mark I, capturând 8.000 de soldați inamici și 100 de tunuri.
„Rezervoarele” au devenit rapid o armă militară importantă. În timpul celui de-al doilea război Mondial au jucat un rol proeminent pe numeroase câmpuri de luptă.
