Cei care nu îl înțeleg să citească totuși textul pentru că e păcat să nu știe acum, în plină epocă a consumerismului, prin câte trebuia să treacă un român de rând dacă-și dorea o mașină. Asta în condițiile în care la un moment dat Republica Socialistă România producea trei mărci care se vindeau la export: Dacia, Aro și Oltcit, dar cum cetățeanul de rând era piață pentru produsele ”refuzate la export”, nici la mașinile autohtone leii lui nu erau mai buni decât valuta care plătea datoria externă.
Mașina, vânzări în cadru organizat
”Stabilitatea locului de muncă, acumularea de resurse băneşti, mirajul deţinerii unui autoturism proprietate personală au fost suficiente motive pentru a începe demersurile în vederea achiziţionării unui automobil. Importurile asigurau parcul de
autovehicule, dar ieşirea pe piaţă a produselor româneşti („ARO”, „Dacia”) a schimbat treptat balanţa în favoarea producţiei interne.
Cumpărarea unui autoturism românesc nou se efectua într-un cadru organizatoric clar precizat; astfel, cei dornici depuneau la CEC fie suma întreagă, fie un acont de minimum 50% şi se înscriau pe listele de aşteptare; o altă variantă era libretul de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme. Persoanele interesate de procurarea unui automobil aflat în circulaţie puteau participa la licitaţiile organizate de principalul vânzător auto, Întreprinderea de desfacere a materialelor sportive (IDMS).”
Muncitori, maiștri, alte categorii de personal
”Vânzarea de autoturisme cu plata în rate era efectuată prin IDMS. Autoturismul era cumpărat de către muncitori şi maiştri, indiferent de mărimea retribuţiei sau a altor venituri reale, cu un acont minim de 50% şi un număr de 20 de rate lunare; celelalte categorii de personal (cu o retribuţie de până la 4.000 lei lunar) urmau să plătească un avans de minimum 60%, iar restul sumei în maximum 18 rate lunare şi o dobândă de 5% pe an. Carnetul de economii oferea şansa celor norocoşi de a intra în posesia unui autoturism fără cozi şi liste de aşteptare; depunătorii respectivului libret beneficiau de următorul avantaj: din dobânda de 4% pe an, 2% se acorda sub formă de câştiguri în autoturisme, prin trageri la sorţi trimestriale, iar 2% în numerar. La tragerile la sorţi participau cecurile cu un sold de minimum 5.000 lei, provenit din depuneri anterioare trimestrului pentru care se face tragerea la sorţi; în fapt, era un avans pentru primirea respectivului automobil.”
Mai scumpă decât un Moskvich! Ceaușescu se opune scăderii prețului
”Procesul de achiziţie a unei „Dacii”, indiferent de variantă, era unul anevoios şi deloc ieftin. Preţul unitar pornea de la 70.000 lei şi a ajuns, la finele deceniului opt, până la 95.660 lei (modelul „Dacia 1320” Standard). La 22 martie 1974 în şedinţa Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale s-a discutat situaţia vânzărilor şi preţurile de desfacere a variantei „Dacia 1300”. Structura costului respectivului model cuprindea: preţul de cost (43.636 lei), beneficiu (6.594 lei), preţ de producţie (50.230 lei), impozit pe circulaţia mărfurilor (13.352 lei), preţ de livrare (63.582 lei), adaos comercial (4.058 lei), taxe termen de garanţie (600 lei);
asigurare ADAS (1.760 lei); valoare totală: 70.000 lei.
Din analiza efectuată a rezultat că desfacerea autoturismelor era nesatisfăcătoare, inclusiv la vânzarea în rate, din cauza preţului ridicat al produsului; în plus, tipuri similare din import erau mai ieftine şi aveau unele opţiuni, cum ar fi:
„Moskvich 412” cu aparat radio (1357 cm³, 50 cp, 5 locuri) 59.500 lei faţă de „Dacia 1300”, fără aparat radio (1289 cm³, 54 cp, 5 locuri), 70.000 lei.
Optimizarea activităţii, creşterea volumului vânzărilor şi reducerea cheltuielilor era posibilă prin reducerea preţurilor, astfel, de la 70.000 lei/buc. până la 55.000 lei/buc. (rentabilitate de 14,6% şi un impozit pe circulaţia mărfurilor de de 5 %) şi desfacerea prin unităţile „service” ale întreprinderii. Propunerea a fost trimisă conducătorului statului, Nicolae Ceauşescu, iar răspunsul a fost univoc: „NU este indicat să reducem preţurile”.”
Relații pentru o Dacie roșie
”În pofida preţului destul de mare, cererea pentru „Dacia 1300” a fost din ce în ce mai semnificativă, în special în anii ’80. Impresiile şi experienţele proprietarilor de „Dacii 1300” noi sau „ARO” au fost consemnate în multe articole publicate în presa
post-comunistă ori pe forumurile din mediul virtual. Dintre cele mai savuroase sau cele mai pertinente reţinem câteva exemple:
– „…pentru o Dacie de culoare roşie trebuia sa bagi nişte bani în buzunarul cuiva de ici-colo, care sa pună o vorbă bună, şi întreaga serie de 50 de maşini să iasă de culoarea pe care o doreai tu”, povesteşte Laurenţiu Cristea (56 de ani). Băbeanu Cornel, (46 de ani) descrie cam în acelaşi fel filierele care „te ajutau, pentru o sumă modică, să îţi iei maşina pe care o doreai… La IDMS te duceai si îţi aşteptai rândul. Până să ajungă
la tine vorbeai cu diverşi tipi. De la cel care băga benzina în rezervor, pentru că îţi punea numai un litru-doi, până la cel mai apropiat PECO, si până la băieţii care aduceau maşinile din parcul auto. N-aveai voie acolo să vezi maşinile. Puteai să ceri ce culoare voiai la maşină; ţi se spunea că nu au, sau că sunt rezervate, sau că au probleme cu motorul. Atunci fie că te întâmpina cineva care ştia toate demersurile pe acolo şi vorbea
cu cine trebuie, fie te duceai după unul din băieţii ăia şi îi băgai şi tu, acolo, ceva în buzunar”.”
Legenda modelelor cu dedicație pentru nomenclaturiști
” Sandu Ionete, Bucureşti: „atunci când m-am prezentat să ridic maşina de la IDMS din Valea Cascadelor, m-am simţit la fel de emoţionat ca la nuntă, ba chiar purtam costumul de ginerică. Ţin minte că am ajuns de dimineaţă, să nu ia altul înainte,
fiindcă auzisem că la final de program trebuia să iei ce îţi dădeau ei, neavând de unde alege. Cu toată graba mea, în acea zi de marţi, trei ceasuri rele din 1983, am avut de ales
între trei maşini. Prima roşie, a doua roşie şi a treia, evident, tot roşie! Singura veste bună era aceea că toate trei erau „hibrid”, adică nici 1300, nici 1310, ci un fel de model de tranziţie care pe loc m-a bucurat, dar care mi-a scos peri albi de câte ori am fost în Service cu ea”.
Constantin Stroe, director la Întreprinderea de Automobile „Dacia”, referitor la modelele cu dedicaţie pentru nomenclatură sau cei cu relaţii, declara: „M-am interesat cine a lansat ideea asta şi e vorba tot de băieţii politici, cei din sistemul de informaţii care trebuiau să se pună bine cu şefii de la Bucureşti: «Lăsaţi tovarăşu, că vă urmăresc eu maşina», şi ăla psihologic trăia cu impresia că i se face o maşină mai bună decât una
de serie. Mai mult, marea majoritate a maşinilor urmărite au primit de la muncitori accidente din astea invizibile, împunsături de şurubelniţe pe dedesubt prin locuri ascunse, încât mi-ar fi ruşine ca inginer să spun că o maşină urmărită pe bandă de
cineva anume este mai bună decât cea prevăzută în caietul de sarcini”.
Marinică Fologea, fost vicepreşedinte administrativ „ARO”: „Un
<
Extras din studiul, realizat de Valentin Vasile, ”Sub imperiul ispitei – Autoturismul, românii și Securitatea în anii ’70-’80”, apărut în Caietele CNSAS.
Sursa foto: Blog autovit.ro
