Masacrul de Sf. Brice și cucerirea Angliei de către vikingi

 

Pe 13 noiembrie 1002, de „Sfântul Brice”, regele anglo-saxon Ethelred II măcelărește un mare număr de danezi care se stabiliseră pe pământurile sale. Printre victime: sora și cumnatul regelui Danemarcei, Sven cu Barba Despicată.

Acesta era un șef viking redutabil care triumfase în războaie împotriva germanilor și novegienilor. Ca răspuns la „masacrul de Sfântul Brice”, el își propune să cucerească teritoriul anglo-saxonilor, Anglia de azi.

Anglia și-a luat numele de la invadatorii germanici care luaseră locul romanilor. Veniți din teritoriile unde se află Germania de astăzi, anglii și neamurile lor saxonii debarcă pe insula Britania în secolul V d.Hr.

Ei îi alungă încet-încet din câmpii pe primii locuitori ai acelor locuri, celții numiți bretoni.

Bretonii se refugiază în munții Scoției, în Țara Galilor sau în Cornwall. Unii traversează Canalul Mânecii și se stabilesc în locurile din care se retrăseseră galo-romanii și care își iau numele de „mica Britanie” (astăzi, regiunea Bretagne din Franța).

Sălbaticii anglo-saxoni aduc cu ei pe insula britanică zeii din panteonul germanic: Odin (numit și Wotan), Thor, Freya… Numele lor s-au păstrat în denumirile zilelor săptămânii, în engleză: Wednesday, Thursday, Friday…

În timp ce Britania este cucerită de barbari, insula vecină, Irlanda, scutită de invazii, își păstrează identitatea celtă și trece la catolicism grație influenței Sfântului Patrick.

Pustnicii restaurează în Irlanda cultura latină și tradițiile Bisericii creștine. Din rațiuni de securitate, ei se grupează în comunități, sub autoritatea câte unui abate.

În scurt timp, mulți dintre acești călugări vor părăsi Irlanda și vor converti populațiile germanice de pe continent precum și pe anglo-saxonii din Marea Britanie.

În Anglia, ei intră în concurență cu călugării benedictini veniți de la Roma la inițiativa papei Grigorie I, care înființaseră arhiepiscopia de Canterbury. Primul titular al acesteia face eforturi mari pentru a reuni întreg clerul insulei sub autoritatea sa.

Situația se deteriorează la începutul secolului al IX-lea, în epoca lui Carol cel Mare, când Marea Britanie și continentul european fac cunoștință cu vikingii.

Aceștia sunt oameni atrași de aventură, care refuză să trăiască în comunitățile lor liniștite, țărănești, din nordul Europei. Se grupează în bande și navighează spre vest, căutând aventura.

Mai multe mii dintre acești vikingi, veniți din Danemarca, se stabilesc pe coastele occidentale ale Marii Britanii, în East-England, pe un teritoriu numit Danelaw.

Printre diferiții regi saxoni care își împart insula, unul dintre ei, Alfred cel Mare, rege de Wessex, rezistă cu bravură atacurilor daneze. El învinge armata invadatorilor la Ethandum, în 878, amintește Heorodote.

În urma aceste victorii, el unifică regatele anglo-saxone și constituie un simulacru de stat monarhic.

Edgar cel Pașnic, un succesor îndepărtat al lui Alfred, asigură o relativă prosperitate regatului. Însă al doilea său fiu, Ethelred II, care urcă pe tron în 978, nu dovedește aceeași înțelepciune, de unde și porecla sa de „Nechibzuitul”.

După masacrul de Sfântul Brice, Ethelred II se dovedește incapabil să facă față ofensivei lui Sven Barbă Despicată.

Danezul cu oamenii săi urcă pe Tamisa, cucerește Canterbury și îl ucide pe arhiepiscop.

Jalnicul Ethelred nu găsește alt mijloc mai bun de a-i convinge pe invadatori să plece decât să pune biruri pe pământurile supușilor săi pentru a-i da banii lui Sven. Este faimoasa taxă Danegeld, „banii danezilor”.

Însă tributul nu are alt efect decât că îi face pe danezi și mai lacomi.

Sven îi lasă regatul Danemarcei fiului său celui mai mare, Harald. Acesta, cu ajutorul fratelui său, Knut, reia operațiunile de cucerire a Angliei.

Saxonul Ethelred fuge în Normandia, la cumnatul său, ducele Richard.

La moartea lui Sven, fiul său Knut se retrage în Danemarca, nu înainte de a tăia nasurile, urechile și mâinile prizonierilor englezi.

Se va întoare însă în Anglia, unde poartă mai multe bătălii cu fiul lui Ethelred II, mult mai curajos decât tatăl său, Edmond Ironside.

Cei doi inamici își împart pentru o vreme țara. Pe 18 octombrie 1016, Knut îl învinge pe Edmond la Ashingdon, în Essex.

Nobilii saxoni, reuniți într-un consiliu, se resemnează să îi cedeze coroana învingătorului.

Knut cel Mare, ca un om de stat cu tact politic, asigură tratament egal învingătorilor și învinșilor. El însuși se căsătorește cu văduva lui Ethelred II, Emma de Normandia.

Prin cuceriri și moșteniri, el adaugă coroanei Angliei și pe cele ale Scoției, Danemarcei și Norvegiei, constituind astfel un imperiu anglo-scandinav.

Însă această construcție politică nu îi va supraviețui. La moartea lui Knut, coroana sa revine, pe 12 noiembrie 1035, unui saxon , Eduard Confesorul, al doilea fiu al lui Ethelred II, născut din căsătoria cu Emma de Normandia.

Un alt descendent viking, William Cuceritorul, va lua în stăpânire definitiv coroana Angliei în octombrie 1066.