Evenimentul Istoric > Articole online > Martie 1979: Ierusalimul îi mulțumește lui Ceaușescu!
Articole online

Martie 1979: Ierusalimul îi mulțumește lui Ceaușescu!

Românii au fost dintotdeauna diplomaţi rafinaţi”, spunea cândva Petre Ţuţea şi oferea în sprijinul afirmaţiei sale mai multe exemple, subsumate în formula „o căruţă de ţărani au ţinut în şah imperii!”. Într-adevăr, diplomaţia a fost arma principală prin care neamul românesc şi-a asigurat dăinuirea în istorie şi, odată cu constituirea statului naţional, s-a impus ca […]

Românii au fost dintotdeauna diplomaţi rafinaţi”, spunea cândva Petre Ţuţea şi oferea în sprijinul afirmaţiei sale mai multe exemple, subsumate în formula „o căruţă de ţărani au ţinut în şah imperii!”. Într-adevăr, diplomaţia a fost arma principală prin care neamul românesc şi-a asigurat dăinuirea în istorie şi, odată cu constituirea statului naţional, s-a impus ca un actor dinamic pe scena relaţiilor internaţionale.

Deşi în perioada 19451960 guvernul român s-a aflat în siajul politico-ideologic al Uniunii Sovietice, acţiunile diplomatice atent gândite, care au valorificat contextul internaţional şi condiţiile specifice epocii postStalin, au permis schimbarea statutului de simplu satelit al Moscovei şi trecerea la o politică externă în slujba intereselor naţionale.

Începând cu anul 1963 diplomaţia română a reuşit să stabilească o serie de relaţii speciale cu trei dintre marile puteri ale lumii – U.R.S.S., China şi S.U.A., iar după Declaraţia adoptată de Plenara C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964 – supranumită şi „declaraţia de independenţă” – a devenit limpede că Bucureştiul îşi construia o strategie globală, cu obiective pe termen lung, definite cu mare precizie.

Aşa cum remarca ambasadorul Nicolae Ecobescu, există o surprinzătoare „relaţie de continuitate şi identitate între axele principale de aspiraţii, obiective şi direcţii principale de acţiune reflectate în Declaraţia din aprilie 1964 şi năzuinţele fundamentale care au călăuzit gândirea politică şi fapta diplomatică a lui Nicolae Titulescu”, care scria:

„Am dorit ca România să aibă o politică de apărare a tuturor frontierelor sale, o politică constructivă, o politică prin care Bucureştii să devină un centru internaţional şi, înainte de toate, o politică de independenţă”.

Într-adevăr, în perioada următoare, acestea au fost liniile de forţă pe care a fost concepută şi s-a desfăşurat politica externă a României. Acţionând cu prudenţă, pe baza unor analize minuţioase, România a reuşit să devină un actor internaţional apreciat şi căutat, aducând contribuţii esenţiale la realizarea dialogului între mari puteri care se ignorau reciproc, mediind contacte şi deschizând canale confidenţiale de negociere, pentru soluţionarea unor conflicte ce afectau securitatea internaţională.

Conflictele din Orientul Mijlociu, o oportunitate

O bună ilustrare a acestui rol asumat de ţara noastră este reprezentat de conflictele din Orientul Mijlociu, în special cel dintre Israel şi statele arabe. Fără a face aici o trecere în revistă a tuturor aspectelor acestui conflict întins pe mai multe decenii, ne vom mulţumi să punctăm câteva din acţiunile diplomatice iniţiate de România după ruperea echilibrului zonal prin „Războiul de şase zile” (5-10 iunie 1967).

aspecte de la vizita oficială de prietenie efectuată în românia de preşedintele republicii arabe egipt, anwar el sadat. (27 iunie 1974).

Acest conflict militar a adus sub control israelian teritorii siriene, iordaniene şi egiptene, producând schimbări esenţiale în atitudinea statelor arabe, dar şi a comunităţii internaţionale faţă de problemele din zonă. Cele mai semnificative transformări au constat în sporirea nivelului implicării internaţionale în soluţionarea problemelor Orientului Mijlociu, creşterea ponderii dimensiunii religioase a tensiunilor din zonă, intensificarea naţionalismului palestinian, apariţia unei grave probleme a refugiaţilor.

Guvernul român s-a pronunţat încă din 5 iunie pentru încetarea imediată a ostilităţilor, dar a fost departe de a sprijini rezoluţia iniţiată de U.R.S.S. în Consiliul de Securitate al ONU. Mai mult, la consfătuirea statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, din 9 iunie, consacrată dezbaterii situaţiei apărute în Orientul Mijlociu, reprezentanţii României au surprins participanţii prin refuzul de a semna declaraţia comună şi de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul.

Ulterior, România a preferat să adopte o atitudine echilibrată faţă de ambele tabere, solicitând încetarea imediată şi definitivă a ostilităţilor, retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate şi acordarea asistenţei umanitare pentru sutele de mii de refugiaţi palestinieni.

Necesitatea unui mediator pentru soluţionarea conflictului din zonă a devenit vizibilă imediat după încheierea summit-ului arab desfăşurat la Khartoum între 29 august – 1 septembrie 1967. Cu acest prilej, s-a stabilit ca linie de conduită faţă de Israel „politica celor trei NU: nu păcii, nu recunoaşterii şi nu negocierilor cu Israelul”. De asemenea, s-a convenit că „pământurile ocupate sunt arabe, iar povara recuperării lor revine tuturor statelor arabe”.

În acest context, în perioada următoare România a făcut atât Israelului, cât şi ţărilor arabe, în special Egiptului, propuneri de tatonare în vederea unor eventuale negocieri între părţi, dar fără succes. Ba, mai mult, diplomaţia românească a fost acuzată că face un joc dublu, israelienii privind cu suspiciune dinamizarea relaţiilor româno-arabe de la începutul anilor ’70.

Războiul de Yom Kippur, desfăşurat între 6-23 octombrie 1973 a reprezentat pentru Israel o puternică lovitură de imagine şi a scos şi mai mult în evidenţă totala sa dependenţă de S.U.A., atât din punct de vedere diplomatic, cât şi din punct de vedere militar şi economic, în vreme ce arabii au înţeles pe deplin că, prin controlul asupra petrolului, deţin o pârghie importantă în relaţiile cu Occidentul. Soluţia militară era imposibilă, de vreme ce S.U.A. nu erau dispuse să permită înfrângerea Israelului, iar U.R.S.S. nu accepta o înfrângere a Egiptului!

Vizita de prietenie a preşedintelui Republicii Arabe Egipt, M.A. El Sadat, în România. Convorbiri la Sinaia (29-31.X.1977)

În acest context, încă în ziua de 25 octombrie 1973, diplomaţia română a stabilit contacte atât cu liderii arabi, cât şi cu cei evrei pentru a le propune un dialog pe teren neutru. Vizita ministrului de Externe israelian, Abba Eban, la Bucureşti, în 4 noiembrie 1973, a reprezentat o surpriză totală pentru opinia publică internaţională.

„The New York Times” consemna în numărul său din 4 noiembrie că România „este singura ţară socialistă care are relaţii cu principalele părţi aflate în conflict şi va expune punctul de vedere israelian pentru a fi comunicat la Cairo”. Totodată, cotidianul „Maariv” din Israel remarca faptul că românii „au curajul să facă propuneri de bun simţ, neaşteptând un dictat sovieto-american”!

Luând în calcul durata de patru zile a vizitei, putem presupune că, pe lângă întâlnirile oficiale ale lui Abba Eban cu Nicolae Ceauşescu, cu Ion Gh. Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi cu George Macovescu, ministrul de Externe, au avut loc şi întrevederi confidenţiale cu emisari ai ţărilor arabe şi, poate, ai Moscovei.

Evoluţiile evenimentelor i-au convins pe liderii unor state arabe cu influenţă, precum Egiptul, Iordania, Maroc, Tunis, Liban, că România, menţinând relaţiile diplomatice cu Israelul şi iniţiind un dialog, este capabilă să construiască un canal pentru contacte directe între părţile aflate în conflict.

Gata de o hotărâre îndrăzneață

Această convingere s-a consolidat după dialogul la nivel înalt desfăşurat la Cairo între Nicolae Ceauşescu şi Anwar al-Sadat, în timpul vizitei efectuată în perioada 2-6 aprilie 1972. Venind la finalul unui turneu politicodiplomatic în opt ţări (Algeria, Republica Centrafricană, Congo, Zair, Zambia, Tanzania, Sudan şi Egipt), convorbirile confidenţiale asupra situaţiei din Orientul Mijlociu şi a perspectivelor de iniţiere a unor negocieri directe egipteano-israeliene au reprezentat un pas important în procesul de pace.

Pledoaria lui Ceauşescu pentru o soluţie politică a conflictului, în care „posibilitatea unor tratative secrete nu trebuie exclusă”, l-a convins pe preşedintele egiptean! Replica acestuia este edificatoare: „Am încredere deplină în dumneavoastră! Avem aceleaşi principii – suntem pentru neamestec în treburile statelor, nu suntem aliniaţi după nimeni şi dorim să ne construim ţara, conform dorinţei poporului nostru. Avem aceleaşi păreri în tot ce am discutat! (…) Doresc să-i spun prietenului meu că sunt gata să adopt orice hotărâre îndrăzneaţă. Nu vreau să fiu lider al lumii arabe, nu am ambiţii personale în acest sens. Am spus că sunt gata să închei un acord de pace şi să recunosc Israelul. Nici un conducător arab nu a îndrăznit să facă asta de 22 de ani încoace”.

Primirea, de către preşedintele Nicolae Ceauşescu, a primului ministru al Statului Israel, Menahem Begin, aflat într-o vizită oficială în România (26.VIII.1977)

Porțile terorismului

Dar, dacă România reuşea o apropiere de lumea arabă, imediat suspiciunile renăşteau în Israel. De exemplu, deschiderea la Bucureşti, în martie 1974, a unei Reprezentanţe a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei a provocat reacţii violente în presa israeliană, unde au apărut titluri precum „România a deschis porţile terorismului”. De asemenea, vizita preşedintelui Anwar alSadat în România, în 27-30 iunie 1974, a fost privită cu suspiciune!

Pentru a arăta buna credinţă de care este animată, diplomaţia românească a iniţiat câteva acţiuni, precum vizita ministrului de Externe, George Macovescu, în Israel (9-12 septembrie 1974), vizita şef-rabinului Moses Rosen şi discuţiile dintre acesta şi preşedintele Israelului, Ephraim Katzir (6 noiembrie), vizita ministrului Agriculturii, Angelo Miculescu (13-18 decembrie), soldată cu semnarea „Aranjamentului de colaborare tehnică în agricultură”.

Între 12-17 aprilie, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu însoţiţi de Gh. Oprea, Ştefan Andrei – ministrul Afacerilor Externe, Vasile Pungan şi Ioan Avram au făcut o vizită în S.U.A. la invitaţia preşedintelui Jimmy Carter şi a doamnei Rosalynn Carter. În timpul convorbirilor oficiale (13.IV).(12-17.IV.1978)

Pe de altă parte, în 24 septembrie 1974, preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, Nahum Goldmann, aflat în vizită particulară în România, a fost primit de Nicolae Ceauşescu, liderul evreu fiind însoţit de Armand Kaplan, şeful Departamentului Relaţii Internaţionale al organizaţiei.

Aşadar, cu un tact deosebit, diplomaţia românească a reuşit să menţină un echilibru şi să înlăture neîncrederea şi suspiciunea din ambele tabere. Ca urmare, în anii 1974 şi 1975 capitala României a reprezentat un teritoriu neutru unde arabii şi evreii s-au întâlnit în mod confidenţial cu diplomaţi români, dar şi direct, acumulându-se, treptat, un capital de încredere. Un prim rezultat a fost reprezentat de semnarea la 1 septembrie 1975 a unui „Acord de dezangajare dintre Israel şi Egipt”.

Desigur, pe lângă susceptibilităţile arabe şi israeliene, diplomaţia română trebuia să ţină seama şi de interesele celor două super-puteri în zonă! Era evident că, fără acordul tacit al U.R.S.S. şi al S.U.A., orice negociere devenea superfluă!

Un avans semnificativ pe calea păcii în Orientul Mijlociu a fost înregistrat în anul 1977. În perioada 25-30 august, premierul israelian Menahem Begin s-a aflat în România, într-o vizită oficială. Cu această ocazie, Nicolae Ceauşescu a subliniat că problema conflictului cu lumea arabă nu va putea fi soluţionată fără constituirea unui stat palestinian, iar partea israeliană a dat dovadă de receptivitate, astfel încât, la întoarcere Menahem Begin a subliniat „rolul şi contribuţia remarcabilă a României” în procesul de pace şi, mai ales, în realizarea vizitei la Ierusalim a preşedintelui Egiptului.

Într-adevăr, la scurt timp, pe 29-31 octombrie 1977, Anwar al-Sadat a vizitat România şi a acceptat sugestia lui Ceauşescu de a face publică hotărârea de a merge la Ierusalim pentru a discuta posibilitatea încheierii păcii. Vizita a avut loc în 19 noiembrie, reprezentând un pas decisiv către semnarea unui tratat de pace între Egipt şi Israel.

Anul decisiv pentru proiectul tratatului de pace dintre cele două state a fost 1978. Diplomaţia română a jucat, în continuare, un rol semnificativ în înlăturarea ultimelor suspiciuni şi asperităţi în relaţia egipteano-israeliană. Nicolae Ceauşescu urma să efectueze o vizită de stat în S.U.A. între 12 şi 17 aprilie 1978, având pe agenda convorbirilor cu Jimmy Carter şi problema procesului de pace din Orientul Mijlociu.

Ca urmare, înaintea plecării în S.U.A. au fost purtate discuţii atât cu Anwar al-Sadat, preşedintele Republicii Arabe Egipt, care a efectuat o vizită la Bucureşti în 11-12 februarie 1978, cât şi cu ministrul de Externe al Israelului, Moshe Dayan, aflat şi el în vizită la Bucureşti în perioada 2-5 aprilie 1978.

Merită amintit faptul că în timpul discuţiilor purtate în ziua de 4 aprilie 1978 între Moshe Dayan şi Nicolae Ceauşescu, a fost obţinută promisiunea unui lobby favorabil României în vederea desfăşurării vizitei preşedintelui român la Washington în condiţii cât mai bune. Pentru conturarea contextului în care a fost obţinută această promisiune, vom reproduce un fragment din stenograma întâlnirii celor doi oameni politici:

„Moshe Dayan: (…) Doresc să folosesc acest prilej pentru a vă exprima ceea ce i-am comunicat şi ministrului dumneavoastră de externe, profunda noastră recunoştinţă pentru modul în care s-a realizat emigrarea evreilor de aici în Israel.

Vă transmit, domnule preşedinte, mulţumirile ţării noastre. Ştim că aproape 80 la sută din cei aproape jumătate de milion de evrei, aflaţi în România după cel de-al doilea război mondial, sunt în Israel. Ei reprezintă cel mai constructiv element al ţării. Sunt doctori, ingineri, specialişti, cea mai bună parte a populaţiei ţării. Pentru toate acestea vă suntem profund recunoscători.

Ştiu că dumneavoastră, domnule preşedinte, şi probabil şi ministrul de externe, veţi pleca în curând în Statele Unite şi dacă oamenii noştri vor putea fi de folos cu ceva, vom fi foarte bucuroşi să facem tot ce veţi considera util. Nu avem multă influenţă în America, nu avem un cuvânt greu, dar dacă evreii de acolo sau prietenii noştri mai apropiaţi din Senat sau din Congres vor putea, o vom face.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Un cuvânt greu de spus aveţi, cu toate că aveţi divergenţe pe problemele păcii, dar divergenţe care cred că vor fi soluţionate în mod pozitiv pentru încheierea păcii. Sigur, cred că într-adevăr poate ar fi bine, ţinând seama de faptul că aveţi relaţii bune cu mulţi membri ai Congresului, că, în general, cu comunităţile evreieşti din Statele Unite am avut întâlniri şi avem relaţii bune, însă s-ar putea ca să puneţi un cuvânt ca să fie mai activi pentru a rezolva problema cu clauza.

Moshe Dayan: Voi vorbi cu ambasadorul nostru de acolo. Primul ministru va fi la Washington la sfârşitul lui aprilie, în orice caz vom comunica prin ambasadă. Dacă vom putea, sigur, domnule preşedinte, vom face tot ce putem, cu bucurie şi din toată inima”.

Semnarea acordurilor de la Camp Davi

Lobby în SUA

Cu sau fără sprijinul lobby-ului evreiesc din S.U.A., vizita lui Nicolae Ceauşescu a fost un succes diplomatic, cea mai mare parte a obiectivelor fiind realizate. În ce priveşte dialogul pe tema procesului de pace din Orientul Mijlociu, fără a insista asupra conţinutului acestor probleme, ne vom limita la a menţiona faptul că Jimmy Carter a apreciat că eforturile S.U.A. şi ale României pentru soluţionarea conflictului din Orientul Mijlociu „au fost complementare”, subliniind faptul că „noi am beneficiat şi am apreciat informaţiile şi sfaturile pe care le-am primit de la dumneavoastră, din partea reprezentanţilor dumneavoastră”.

Preşedintele american nu a uitat să sublinieze:

„România a reuşit să servească drept punte între naţiuni cu viziuni şi interese extrem de diferite şi între lideri cărora le-a fost dificil, în anumite circumstanţe, să negocieze direct unii cu alţii. Una dintre realizările notabile recente ale preşedintelui Ceauşescu a fost faptul că a contribuit la pregătirea vizitei istorice a preşedintelui Sadat al Egiptului în capitala Israelului, Ierusalim. Ambele ţări au găsit în România o cale de comunicare şi de înţelegere care le-a fost foarte utilă – lor, Orientului Mijlociu şi păcii mondiale”.

Faptul că rolul de mediator al României era apreciat inclusiv de S.U.A. reiese şi din modul în care preşedintele Carter l-a ţinut la curent pe Nicolae Ceauşescu cu evoluţia negocierilor. Astfel, în 22 august 1978 ambasadorul american la Bucureşti făcea o comunicare confidenţială cu privire la întâlnirea Carter – Sadat – Begin de la Camp David şi la evoluţia relaţiilor S.U.A. cu R. P. Chineză. Comunicarea ambasadorului american a fost precedată de precizarea că „este însărcinat de secretarul de stat Vance să comunice ministrului Afacerilor Externe un mesaj oral (subl. ns. – F.B.) din partea preşedintelui Carter destinat preşedintelui Ceauşescu”.

Într-adevăr, după mai puţin de o lună, pe 17 septembrie 1978 a avut loc la Camp David, S.U.A, semnarea de către preşedintele Egiptului, Anwar al-Sadat, şi prim-ministrul Israelului, Menachem Begin, în prezenţa preşedintelui S.U.A., Jimmy Carter, a două acorduri-cadru: unul pentru pace în Orientul Mijlociu şi unul pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt şi Israel. În aceeaşi zi, preşedintele Carter îi trimitea lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare prin care îi aducea la cunoştinţă semnarea celor două documente şi principalele prevederi ale acestora. În încheierea scrisorii, preşedintele S.U.A. se declara convins că, după studierea documentelor, „veţi găsi posibil să exprimaţi sprijinul dumneavoastră, care ar fi de ajutor în a edifica un consens internaţional în numele continuării procesului spre pace”.

Era făcut, astfel, pasul decisiv pentru un obiectiv ce părea multora de neatins, iar România jucase un rol deosebit de important în transpunerea sa în realitate. Ca urmare, atât Egiptul, cât şi Israelul, au adresat mulţumiri diplomaţiei româneşti, statul român beneficiind de un înalt grad de apreciere şi reuşind performanţa unică de a avea relaţii strânse atât cu arabii, cât şi cu evreii.

Semnificativă în acest sens este scrisoarea trimisă de premierul israelian către preşedintele României, cu zece zile înainte de semnarea la Washington a Tratatului de pace dintre Statul Israel şi Egipt (26 martie 1979), în urma căruia Israelul s-a retras din Peninsula Sinai.

Rolul important jucat de diplomaţia românească în procesul de pace din Orientul Mijlociu a fost unanim recunoscut, capitalul de simpatie acumulat de România, mai ales în Israel, fiind unul considerabil. Elocventă în acest sens este declaraţia făcută de ambasadorul israelian Aba Gefen, în 1982, la finalul misiunii sale diplomatice în România:

„Nu există în lume o altă ţară care să se bucure ca România de o situaţie privilegiată din partea Israelului”.

Din păcate, evoluţiile ulterioare au erodat acest capital şi relaţiile bilaterale dintre cele două state au intrat într-o etapă nouă începând de la jumătatea anilor ’80, odată cu izolarea internaţională a României. Diplomaţia, oricât de inteligent ar fi concepută, îşi are limitele sale, neputând contrabalansa erorile majore ale decidenţilor politici!

Convorbiri între preşedintele Nicolae Ceauşescu şi delegaţia condusă de Yasser Arafat, preşedintele Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (6 decembrie 1976)

Ierusalim, 16 martie 1979 EXCELENŢEI SALE NICOLAE CEAUŞESCU, PREŞEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA,Bucureşti

Stimate Domnule Preşedinte,

Cu profundă satisfacţie vă scriu pentru a vă informa personal despre încheierea cu succes a negocierilor privind tratatul de pace între Egipt şi Israel. Ca urmare a misiunii mele la Casa Albă, care a avut loc săptămâna trecută, şi a vizitei ulterioare a preşedintelui Carter la Cairo şi Ierusalim, a fost deschisă calea – sub rezerva aprobării Cabinetului şi consimţământului Knesset-ului – pentru semnarea tratatului dintre Egipt şi Israel, ca un prim pas spre o pace globală în Orientul Mijlociu.

Am speranţa că până la sfârşitul săptămânii viitoare sau începutul săptămânii următoare, ca urmare a deliberărilor din Cabinet şi dezbaterii din Knesset, tratatul şi anexele sale vor fi aprobate şi că ceremoniile de semnare ale variantelor în engleză, arabă şi ebraică vor fi organizate la scurt timp după aceea la Washington, Cairo şi Ierusalim. Ajungând la acest moment important, care constituie o temelie esenţială pentru structura unei păci globale pe care suntem hotărâţi să o clădim, simt nevoia de a vă mulţumi, Domnule Preşedinte, pentru contribuţia importantă pe care dumneavoastră personal aţi adus-o la iniţierea acestui proces istoric. Tocmai în acest spirit vă adresez cea mai caldă expresie a sentimentelor mele de apreciere şi prietenie.

Al dumneavoastră cu sinceritate, 

Menachem Begin

Articol realizat de Florian Banu

Registration

Aici iti poti reseta parola