Ion I. Nistor, născut pe 16 august 1876 în Bivolărie, Suceava, a fost istoric și militant unionist bucovinean, membru al Comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”.
Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor.
Iată cum descrie marele patriot bucovinean arestarea sa:
„În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, am fost trezit din somn de nevastă-mea care-mi vestea că bate cineva la ușă. Am sărit din pat și ajungând la ușă am întrebat: <Cine bate?> Mi s-a răspuns: <Poliția>.
Am deschis ușa și cinci agenți de poliție intrară în cameră. Nevastă-mea, îngrozită, înlemnise lângă patul meu.
Unul din agenții politici îmi prezintă ordinul prin care eram chemat la Prefectura Poliției pentru informații, somându-mă să mă îmbrac imediat și să-i urmez.
Am urmat somațiunii, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas bun de la soția mea și de la nepoți, care priveau cu groază ridicare mea.
Doi dintre agenți mă luară între ei și mă conduseră afară, spunându-mi să fiu om de înțeles și să nu strig.
Ieșind din curtea casei, mă conduseră până în strada vecină, unde aștepta o mașină. Am fost împins în mașină și așezat între cei doi agenți, dintre care unul îmi ordonă să-mi leg ochii.
Am scos batista din buzunar și m-am legat la ochi, ca să nu văd unde mă duc”.
Apoi, Ion Nistor descrie calvarul său și al celor din lotul din care făcea partea către temnița comunistă de la Sighet:
„Cu merindele în mână, am fost invitați în dubă, unde încăpeau 18-20 persoane. Dubele erau fără ferești, lumina intra print-o ventilație de sus. (…)
O găleată cu apă se găsea la ușa de intrare, bine păzită de doi gardieni zdraveni și foarte scumpi la vorbă.
În sfârşit, duba noastră fu pusă în mişcare, dar fără ca noi să putem şti în care direcţie. Din merindele cu care fuseserăm aprovizionați, conchideam că drumul nostru trebuie să fie mai lung.
Unii credeau că ne duce la Văcăreşti sau la Jilava. Dar, printr-o crăpătură la uşa de la intrare, am putut vedea teii de la şosea.
Eram deci în drum spre Câmpina şi Doftana. Ceas nu avea nimeni asupra sa, dar totuşi văzând că timpul înaintează şi duba urcă greu la deal, ne-am convins că am trecut de Doftana şi că înaintam spre penitenciarele din Transilvania.
Am trecut Braşovul, am ajuns la Sibiu şi de acolo după ce dubele se aprovizionaseră cu benzină, am pornit spre Aiud, credeau cu toţii că vom fi reţinuţi acolo.
Ne-am înşelat însă în presupunerile noastre.
După un ceas şi mai bine, dubele au pornit înainte spre Cluj, unde au oprit din nou mai bine de două ore.
Aşteptam să fim încarceraţi în penitenciarul de acolo. Dar am pornit înainte, noaptea târziu, neştiind încotro mergeam.
Unii credeau că suntem în drum spre Gherla, cu faimoasa închisoare. Alţii susţineau că am luat drumul spre Huedin şi Ciucea. La revărsarea zorilor s-a dovedit că aceştia aveau dreptate.
Undeva între Ciucea şi Huedin, convoiul dubelor s-a oprit pe loc la marginea unei păduri, unde ni se încuviinţase să ieşim din dube pentru nevoile noastre.
Oprirea aceasta ni se păru foarte suspectă!
Se făureau planuri de rezistenţă şi apărare. Cei mai mulţi dintre noi ne păstram cumpătul, fiindcă ne dădeam seama că nu putea fi vorba de o execuţie în masă, fără nici o sentinţă judecătorească.
Iar când ni s-a ordonat să reintrăm în dubă, s-au convins cu toţii că avurăm dreptate.
În zori am plecat mai departe şi pe la prânz am ajuns la Oradea unde am făcut iarăşi un popas mai lung, în aşteptarea de a fi vărsaţi în penitenciarul de acolo.
În drum dr. Ciugureanu a suferit un atac de cord, a fost chemat medicul ce însoțea convoiul într-un automobil; i s-au făcut injecții; cum însă starea bolnavului se agravase, sosi medicul din nou, spre a-l muta în automobilul său; se pare că sucombase în drum, fiindcă din momentul acela Ciugureanu n-a mai fost văzut. (…)
De la Oradea, convoiul trecu prin Careii Mari, unde umplurăm găleata cu apă şi de acolo se îndreptă spre Sighet, parcurgând serpentinele Gutiului.
Era în dubă o căldură insuportabilă când, duminică, 7 mai 1950, ajunserăm, pe la orele 4 după amiaza, la penitenciarul din Sighet, o clădire mare, înconjurată de un zid de 6 metri înălțime, cu turnuri de veghe în cele patru colțuri”.
Înainte să treacă la Domnul pe 11 noiembrie 1962, Ion Nistor scrisese în jurnalul său, la 1957:
„Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale.
Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga.
Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru.
Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mărășești!”.
Din Ion Nistor, Note autobiografice. Aminitiri din închisoare (transcriere după manuscrisul depus la Biblioteca Academiei Române, de către Oltea Apostolescu și Vlăstar Apostolescu, ianuarie 1999), Arhiva Memorialului Sighet, dosar nr. 1630
