Viitoarea doamnă Lovinescu a ales limba franceză drept domeniu al activității sale.
Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost profesoară, apoi inspector general pentru învățământul secundar la Ministerul Instrucțiunii Publice între 1938-1944, și din nou profesoară până în 1950 când se pensionează.
În 1916 se căsătorește cu Eugen Lovinescu, iar în 1923 aceștia devin părinții Monicăi Lovinescu.
Dar mariajul eșuează și cei doi divorțează discret în 1934, păstrând relații amiabile.
După moartea criticului literar, în 1943, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu luptă pentru salvarea operei sale, reușind s-o trimită dincolo de granițe, dar și a memoriei sale când, începând cu 1946, redeschide fostul cenaclu „Sburătorul” în același spațiu.
În 1947, fiica sa, Monica Lovinescu pleacă la Paris ca bursieră a statului francez, refuzând să mai revină în țară.
Mama începe să fie atent supravegheată de poliția politică, zi de zi îi sunt urmărite deplasările, ascultate convorbirile și deschise scrisorile.
Pe 23 mai 1958 este reținută la Malmaison, unde i se cere explicit să o cheme pe fiica ei înapoi în țară.
Între timp, Monica Lovinescu avea o poziție net anticomunistă în activitatea sa la Radio Paris.
Anchetată insistent, amenințată literal cu suspendarea tratamentului medical fără de care nu putea trăi, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu refuză cu tărie să colaboreze.
Sentința nr. 28 din 12 februarie 1959 o condamnă la 18 ani temniță grea și confiscarea totală a averii pentru „discuții dușmănoase”.
Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu avea la acel moment 72 de ani.
Închisă la Uranus, Jilava și Văcărești a suportat resemnată detenția, consolată că fiica ei trăia în libertate.
Lipsită de medicația vitală, se stinge din viață la Văcărești probabil pe 7 iunie 1960.
Nu se știe unde a fost îngropată.
Sursa: Pagina de Facebook a IICCMER
