Inițial, anturajul catolic al regelui urmărea să se descotorosească de șefii facțiunii protestante. Însă, parizienii, fanatizați, profită de ocazie pentru a-i alunga pe toți protestanții din capitală.
Este ziua cea mai neagră din toate războaiele religioase între catolici și protestanți, care au însângerat Franța de-a lungul unei generații.
Totul a început prin căsătoria, cu o săptămână în urmă, pe 18 august 1572, a lui Henric de Navarra cu Margareta de Valois, sora regelui Ludovic al IX-lea, cea care va fi cunoscută în istorie ca regina Margot.
Invitații la nuntă, atât catolici cât și hughenoți (cum li se mai spunea protestanților), sunt foarte alertați din cauza unui zvon împotriva Spaniei catolice a regelui Filip al II-lea.
De mai multe luni, amiralul Gaspard de Coligny, șeful facțiunii protestante și principalul consilier al regelui, încearcă să îl convingă pe rege să invadeze Flandra, posesiune spaniolă.
Însă capii facțiunii catolice, frații de Guise și ducele de Anjou, fratele regelui Carol al IX-lea (care îi va succeda acestuia la tron sub numele de Henric al III-lea) nu doresc cu nici un preț acest război inter-catolic. Opinia este împărtășită și de puternica regină mamă Caterina de Medici.
În zorii zilei de 22 august, cu patru căsătoria princiară, un căpitan gascon, catolic, îl rănește pe Coligny cu două focuri de archebuză. Regele merge la căpătâiul consilierului său care îl imploră să nu îl răzbune.
Petrecerile de nuntă se încheie într-o confuzie generală, scrie Hérodote.
În ciuda cererii lui Coligny, capii protestanților cer să se facă dreptate.
La palatul Luvru, unde locuiește regele, Caterina de Medici se teme ca influența să nu îi fie știrbită de capii catolici, care îi reproșează monarhiei că este prea îngăduitoare cu protestanții.
Pentru a salva monarhia, regina mamă decide să preia ia inițiativa și să-i elimine pe șefii protestanți, cu excepția principilor de sânge, Condé și Navarra, tânărul însurățel.
Pe 24 august, de sărbătoarea Sfântului Bartolomeu, înainte de răsăritul soarelui, lui Coligny i se taie beregata în patul său, iar cadavrul său este aruncat în stradă și lăsat să fie mutilat de gloată.
Arborând o cruce albă pe pieptar și o eșarfă albă la gât, milițiile catolice își continuă masacrul în cartierul Saint Germain l’Auxerrois. Ele măcelăresc două sute de nobili hughenoți și le adună cadavrele în curtea Luvrului.
Unii dintre liderii protestanților, avertizați, reușesc să scape cu fuga.
Când populația Parisului iese pe străzi, trezită de clopot, ea află despre masacru. Imediat, se declanșează teroarea. Catolicii tabără pe toți protestanții care le ies în cale.
Victimele, fără deosebire, bărbați, femei, copii, sunt urmăriți chiar și în casele lor și omorâți în cele mai groaznice moduri. Ocazie de care călăii profită pentru a-și jefui și victimele de toate bunurile cât de cât valoroase.
La amiază, regele cere ca masacrul să fie oprit. Însă vestitorii poruncilor sale nu reușesc să potolească gloata turbată de mirosul sângelui.
Carol al IX-lea își asumă responsabilitatea evenimentelor, explicând însă că amiralul Coligny urzise un complot și a fost nevoit să-l execute.
Numărul victimelor din întreaga țară este evaluat la peste 30.000, mai multe decât în timpul Comuna din Paris, de la 1871.
Însă, probabil, cel mai sinistru lucru este că masacrul nu este văzut de contemporani în toată grozăvia sa, ci mai degrabă un lucru relativ banal în atmosfera violentă a epocii.
