La 1 mai s-au împlinit 13 ani de la moartea lui Ion Gavrilă Ogoranu, simbol al rezistenței armate anti-comuniste, personaj legendar și autor al volumelor memorialistice de mare succes, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc".
Ca și în cazul altor deținuți politici, condamnarea comunismului în România a fost lipsită de orice urmare concretă. Mai mult, Ogoranu a murit și nicio instituție nu i-a recunoscut, lui sau soției sale, calitatea de luptători anti-comuniști.
Luptător anticomunist.
Iată scrisoarea deschisă, remisă atunci, de Ana Gavrilă Ministrului Justiției, Monica Macovei, după ce în timpul mandatului actualului europarlamentar, i-a fost respinsă această distincție onorifică.
Stimata Doamna Ministru,
În anul 2001, subsemnata Gavrila Ana din localitatea Galtiu județul Alba, soția lui Ion Gavrila-Ogoranu, născută în 10 decembrie 1921, am înaintat Comisiei Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, care functioneaza in cadrul Ministerului Justiției, un Memoriu documentat, în care solicitam dreptul de a mi se acorda calitatea de Luptător în Rezistența anticomunistă, relatând și documentând faptele pentru care am cerut acest lucru cu probe juridice.
Nu am primit atunci nici un răspuns.
În data de 9 martie 2006, adică dupa 5 ani! am primit următorul răspuns la cererea mea: „Comisia, cu majoritatea voturilor membrilor, a decis respingerea cererii dumneavoastră de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, întrucât nu se încadrează în prevederile art. 1 coroborat cu art. 2 și 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999”.
Doamna Ministru, eu în expunerea mea de atunci mi-am prezentat faptele așa cum le-am trăit eu, căci nu mi-am încadrat viața după articole de lege, rămânând ca onorata Comisie să cerceteze și să judece. Prin prezenta scrisoare repet motivele pe care le-am invocat atunci, pentru că ele sunt însăși viața mea, și ca și a mea, a mii de femei și bărbați vii sau morți din țara noastră. Deci să-mi fie cu iertare dacă voi fi silită să-mi povestesc viața sub regimul comunist.
M-am născut în 1921, în 10 decembrie, în localitatea Drâmbar, jud. Alba. Am urmat cursurile școlii de gospodărie, și am fost înfiată de o mătușă din localitatea Galtiu, jud. Alba. Mi-am făcut educația sub influența a doi oameni de mare suflet: Preotul greco-catolic Iosif Pop, viitorul Protopop din Târgu-Mureș, și a profesorului Vasile Hanu, care și la vârsta de 101 ani, azi, își mai amintește de mine.
M-am căsătorit în 1944 cu studentul medicinist Petru Săbăduș de la Facultatea de Medicină din Sibiu, refugiat din Ardealul de Nord. Am fost prevenită de soț că alături de el vom avea necazuri mari în viață, și eu am fost gata să fiu alături de el și la bine și la greu. Necazurile au început odată cu 23 august 1944. Soțul meu făcea parte dintr-o organizație studențească naționalistă. Zeci de studenți bucovineni și basarabeni, care se aflau în zonă, ne-au cerut ajutorul să-i ascundem să nu fie arestați de poliția română și sovietică pentru a fi deportați în URSS. Îmi amintesc de un student cu numele Dan Dumitrescu. Toată iarna ne-am ocupat de acest lucru, mai ales eu, căci soțul era străin de sat. Până când și-a obținut acte confecționate de un student bucovinean cu numele Havrilescu.
Din Germania a sosit un grup de parașutiști în plină iarnă, cărora soțul le-a găsit adăpost. Pe telegrafistul Gheorgheionii l-am ocrotit în casa părinților mei. În memoriile scrise ale acestuia, după 1990, amintește acest episod. Am contribuit la toate acestea, în condițiile în care și eu și soțul locuiam în casă străină, căci în casa mătușii era instalat comandamentul Armatei Roșii.
În anul 1946 ne-am mutat cu soțul la Cluj. Aici soțul era încadrat în organizația anti-comunistă de la Universitate. Zeci de studenți veneau în casă la noi și asistam fără să vreau la toate problemele lor, acordând ajutor celor care aveau nevoie. Sunt nume înscrise la loc de cinste în Istoria Rezistenței anticomunistă. Dau câteva nume: Ion Golea, viitorul parașutist din 1951, Doctorul Gruiță Victor din Teiuș, Doctorul Nosa, Doctorul Scrob, studenții Pintea Eugen, Pop Cornel, Ion Munteanu, Pavel Mârza, și făgărășenii Chiujdea Ion, Maga Mihai, Hașu Laurian și Gavrilă Ion, viitori luptători în Rezistența făgărășană.
Trăiesc încă și pot da mărturie despre ce a fost în casa noastră Dr. Teofil Mija din Săcele, Brașov, directorul Institutului Cristiana și Dr. Gheorghe Cornea din București, veteran al Rezistenței din Târgu Mureș.
În timpul grevelor studențești din 1946, în casa noastră s-au pus la cale multe planuri, la care eram, fără să vreau, martoră. Aici s-au făcut și planuri de retragere în munți în grupuri de rezistență. În 1947 s-a ținut în munții Apuseni un congres al centrelor studențești de pe țară. Mulți au plecat într-acolo cu ranița din casa noastră din Galtiu, aprovizionați de mine.
Când în 1947 și 1948 începuse teama arestărilor și cei urmăriți nu mai dormeau pe-acasă, eu puneam un covor pe sfoară spre a se ști dacă au fost căutați de Siguranță sau nu în noaptea aceea, căci arestările se făceau de obicei noaptea.
În 15 mai 1948 nu am mai pus covor dimineața, căci noaptea un grup de polițiști și soldați au spart ușa casei căutându-mi soțul peste tot, înjurându-mă și amenințându-mă. Nu s-au sinchisit că în pătucuri dormeau cei doi copii ai noștri de 4 și de 2 ani. Și am rămas în casă ostatică timp de o săptămână, fără să pot ieși să cumpăr hrană pentru copii. Apoi am fost evacuată cu copiii și hainele de pe noi. M-am reîntâlnit cu soțul la un loc convenit dinainte. Ei, ce scăpaseră de arestările din mai, s-au hotărât să se retragă la munte, lucru ce l-au și făcut. Eu am rămas să dau răspuns Securității unde ar putea să fie bărbatul pe care-l căutau peste tot. Într-o vreme când mă așteptam să fiu și eu arestată m-am mutat în ascuns cu copiii în munții Apuseni, la niște oameni în apropierea luptătorilor. Atunci am cunoscut o parte dintre ei: Popa Ștefan, Nicu Moldovan, și mai ales pe studenta Alexandrina Teglaru cu care am și locuit o bucată de vreme. De altfel în cartea amintirilor ei, intitulată „Lacrima prigoanei”, la pagina 102, această luptătoare mă amintește și pe mine.
Spre toamnă, bărbații au hotărât ca un grup dintre ei să treacă granița iugoslavă, pe o cale pe unde s-a mai trecut. Între ei era și soțul meu. Au fost prinși pe graniță, duși la Timișoara și apoi la Cluj, în lotul sutelor de studenți arestați. O întreagă iarnă am fost aproape în fiecare zi, împreună cu sute de mame, soții, surori, logodnice, am înghețat în fața porților de fier ale închisorii din Cluj pentru a le introduce, când era permis, alimente și haine.
Am asistat la procesul studenților din săptămâna Paștilor din 1949, zile în șir, și i-am cunoscut astfel pe mulți, băieți și fete. I-am însoțit cu alte soții până i-au urcat în dubă în gara Cluj. Ne-a îngrozit zgomotul de lanțuri și zbieretele, când i-au dat jos în gara Aiud. Apoi nu am mai auzit nimic de ei, parcă i-ar fi înghițit pământul. Se zvonea că ar fi fost duși la Pitești.
Prin 1951, s-a ajuns un zvon la Gherla, că soțul meu ar fi în această închisoare. Am reușit să iau legătura cu sora Dr. Bărbosu, medicul închisorii. Eram mulțumită să știu că e viu, și din când în când, sora Doctorului îmi confirma acest lucru.
Așa a durat până în toamna anului 1952, când întâlnind-o, aceasta a început să plângă. Am înțeles: soțul meu era mort. Nu mi-a dat nici un amănunt decât că ar fi fost operat la spitalul din Dej.
Am colindat prin cunoscuți Dejul, și am aflat indirect că soțul meu a fost dus la acest spital. Doi foști colegi de facultate, medici, au încercat zadarnic să-l salveze, dar toate organele interne erau zdrobite în bătaie. Adevărul îl voi afla de-abia peste ani, când deținutul plutonier al carui nume nu mi-l amintesc, de pe strada Doinii din Alba Iulia mi-a povestit că soțul meu a fost bătut de directorul închisorii, Goiciu, pentru că l-a ridicat pe acest plutonier din curtea închisorii, și l-a dus la infirmerie.
Am rămas de mână cu doi copii mici, fără casă, fără slujbă, că nimeni nu vroia să mă angajeze. Dintr-un loc practic alungată, în altul neprimită. Rudeniile mele au fost amenințate că dacă mă mai țin, vor fi duse în Bărăgan. În sfârșit mătușa mi-a dat un petec de pământ în Galtiu, pe care am apucat să-l cultiv. Dar s-au găsit oameni de-ai partidului care au venit și și-au împărțit acest teren, rămânând și fără el. Au construit pe el case pe care le folosesc ca proprietate legală până în ziua de azi. Între timp eram luată de securitate cu duba, și interogată când despre unul, când despre alții dintre colegii soțului meu, mai ales despre Alexandrina Teglaru. N-am recunoscut, oricâtă presiune a fost făcută asupra mea, iar despre altele, n-aveam ce spune, căci într-adevăr nu știam nimic.
În 1954 s-a întâmplat un caz care mă putea costa mare nenorocire. Soțul meu ascunsese aparatul de radio a lui Gheorghionii, care de altfel era și defect, într-un fund al podului casei, fără ca eu să știu. Copiii jucându-se l-au găsit, l-au dat jos și cu copiii din vecini, se jucau pe stradă cu el. A aflat securitatea, copiii au fost luați de scurt unde l-au găsit, și toată vina a căzut pe mine. Am fost dusă la Securitatea din Orăștie și Deva, anchetată dur, și lovită să spun. A durat mult până s-au convins că într-adevăr eu nu știam nimic despre acel aparat. Am fost anchetată să spun după cine port doliu, și de unde știu că soțul meu e mort. În același timp eram privită în sat cu ură și desconsiderare. Îmi cumpărasem un cal, și făceam cărăușie, dar mi-a fost confiscat calul, lăsându-mă cu căruțul în mijlocul satului, sub motiv că particularii nu mai aveau voie să aibă cai.
În 1955, a sosit la mine din munții Făgărașului, fostul camarad și coleg de liceu al soțului meu, Ion Gavrilă. L-am primit cu drag, știind cât ținea soțul meu la el. El m-a rugat să mă deplasez la Cluj, să găsesc pe un alt coleg, Maga Mihai, student, lucru ce l-am și făcut. Acesta mi-a spus că luptătorii făgărășeni trecuseră în Grecia. Urma ca în primăvara următoare, să pornească și Gavrilă pe acest drum, când Mihai Maga a venit cu vestea că luptătorii se aflau în realitate arestati la Securitate.
Ion Gavrilă a rămas în familia mea ascuns timp de 21 de ani. Mi-a povestit istoria grupului făgărășean. Știam că e condamnat la moarte în contumacie, știam că legea prevedea că cine ajută un dușman al poporului, e pasibil de aceeași pedeapsă. Deci cunoșteam pericolul la care mă expuneam…
Am muncit cu brațele să câștig pâinea pentru familie, cu veșnica amenințare că o nenorocire se putea întâmpla oricând. Am încredințat casa și familia Maicii Domnului, și cu această credință am pășit într-o nouă încercare a vieții. Și-au fost destule situații când am ajuns la capătul puterilor.
Astfel, în 1959, de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, am fost alungată din casă de miliție, primărie și securitate, pentru ca locuința să fie dată secretarului Sfatului popular. M-am mutat în prag de iarnă într-o moară părăsită, fără podele, ferestre și uși. În dosarul înaintat în 2001 se află acest lucru, confirmat în fața notarului public printr-o declarație a soției fostului secretar, care a beneficiat de casă, și care mai trăiește și azi. Am fost astfel deportată timp de 14 ani. Mi s-au făcut perchiziții de către securitate, și numai printr-o minune soțul meu nu a fost descoperit. Moara a suferit trei inundații, fiind aproape distrusă.
În 1970 m-am îmbolnăvit de meningită, și am stat patru luni la spitalul din Cluj, îngrijită de profesorul Ioan Gavrilă. Întâmplările celor 21 de ani au fost povestite de soțul meu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, și-au fost relatate în Memorialul Durerii al Dnei Lucia Hossu Longin. De asemenea, faptul că am fost urmărită se află confirmat și în documentele Securității, ca de exemplu: Când în 1969, în suita președintelui Nixon, a sosit din America preotul Mircea Toderici, eu i-am dus o scrisoare a soțului meu, în care îi cerea ajutorul, scrisoare care a ajuns pe masa președintelui Nixon, și care a reprezentat salvarea soțului meu când a fost prins în 1976, la Cluj, de Securitate. Soțul meu stând ascuns, a păstrat în continuare și în această situație, legătura cu unii frați de suferință: Dr. Mârza Pavel, Dr. Gruiță, Dr. Nosa, Prof. Nicolae Mârza, Prof. Ion Grecu. De multe ori, legătura a fost făcută prin mine. Din casa mea a plecat în 29 iulie 1976 soțul meu la Cluj, și s-a întors de la securitate peste 6 luni. Eu i-am pregătit ranița când la 23 decembrie 1989 a plecat la București cu intenția de a contribui la formarea unei armate care să apere Revoluția. Eu l-am îngrijit și îndemnat să scrie întâmplările prin care am trecut.
Am renunțat la orice confort și liniște de dragul idealurilor soților mei, și a prietenilor lor, de dragul adevărului și al dreptății. Am trăit toată viața din munca brațelor mele, fără a apela la mila nimănui.
Nu pentru bunuri materiale am cerut să fiu trecută printre luptătorii Rezistenței anticomuniste, nici măcar pentru o mândrie deșartă. Voiam să se facă drepate și celor din Rezistența anticomunistă.
Aceasta mi-a fost viața, la 85 de ani am conștiința împăcată că mi-am făcut datoria alături de cei doi soți ai mei, și ai fraților lor de idealuri. Nu aș fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea și nepăsarea. Nu mă gândesc la cei ce coroborează art. 1 cu art. 2 și cu art. 3, care, lucru sigur, n-au nimic în comun cu Rezistența anticomunistă din România. Mă gândesc însă cu groază și cu adâncă tristețe că între cei care au decis, cu majoritate de voturi, să fiu exclusă, au fost desigur și foști deținuți politici, care în piticimea lor, n-au învățat nimic din istoria României. Căci dacă din expunerea vieții mele sub comunism atât au priceput că art. 1 nu coroborează cu art. 2 din altă lege postdecembristă, insemnează că nici nu merită să știe mai mult. E posibil ca între deținuții politici consultanți să fie și dintre cei cu suflete seci, care nu au fost în stare să trăiască istoria României, și au fost aleși anume. Noi am fost luptători, și nu căutători de titluri.
Declar că îmi retrag cererea trimisa Comisiei cu 5 ani în urmă, și refuz să fac „plângere” la instanța de contencios. M-aș simți încă o dată insultată și umilită. Dacă țara are nevoie de noi, cei care am luptat în Rezistența anticomunistă, să ne caute în arhivele Securității pe cei morți, și să ne contacteze pe cei care mai trăim.
Cu stimă,
Gavrilă Ana.
Sursa Active News
Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist. Luptător anticomunist.
