Locotenentul Ilie Şteflea este trimis să spioneze armata austro-ungară la 1915

 

Ilie Şteflea s-a născut la 11 aprilie 1888, la Sălişte, în judeţul Sibiu, într-o familie de oieri atestată încă din 1602 şi care dăduse mai mulţi primari localităţii.

Ca multe alte familii din Mărginimea Sibiului, şi familia Şteflea a ales să-şi părăsească locurile de baştină şi să se stabilească în Dobrogea. Ilie Şteflea a urmat şcoala primară la Medgidia, gimnaziul la Constanţa şi liceul la Bucureşti, la o instituţie de învăţământ de prestigiu, Liceul „Gheorghe Lazăr”.

În 1909, a absolvit, ca şef de promoţie, Şcoala militară de infanterie pentru ofiţeri activi şi a fost repartizat, ca sublocotenent, la Regimentul 34 Infanterie Constanţa.  

În 1915, a fost trimis de Marele Stat Major într-o misiune de spionaj la Braşov, iar în 1916 a luat parte, cu gradul de căpitan, la luptele Marelui Război, în Dobrogea, fiind grav rănit în cursul bătăliei de la Turtucaia

Un nepot al viitorului general, Sorin Banciu, a consemnat amintirile lui Ilie Şteflea despre riscanta misiune:

„3 octombrie 1915. M-am prezentat la Marele Stat Major. Colonelul Rosetti Radu (istoricul și academicianul – nota Ev. Istoric) m-a primit în cabinetul său imediat.  Îmi strânse mâna şi, deschizând pupitrul biroului, scoase un plic, pe care mi-l întinse: 

– Iată, domnule locotenent, paşaportul cu vizele necesare. Te numeşti deci Ştefănescu Alexandru, de meserie învăţător, stai la Predeal, în căutarea sănătăţii, fiind bolnav de piept – şi călătoreşti la Braşov, ca să-ţi cumperi un pardesiu.

Misiunea ţi-o cunoşti.

Am toată încrederea în devotamentul ce-l ai pentru ţară, în curajul şi priceperea dumitale. I-am mulţumit colonelului, nu fără emoţie, pentru încrederea ce şi-o puneau ţara şi dânsul în mine, asigurându-l că-mi voi face datoria de ostaş, până la capăt, cu orice risc. 

Am pornit apoi la locuinţa mea din str. Izvor [din Bucureşti; n.n.], unde mi-am pregătit valiza, m-am travestit în civil, aşa cum figuram în paşaport şi, privindu-mă în oglindă, am constatat că în haina civilă păream mai slab şi mai palid şi că astfel puteam să afirm, cu şansa de a fi crezut, că sunt bolnav de tuberculoză.

De altfel, la înălţimea mea de 1,80 m., nu cântăream decât 64 kg.   O oră mai târziu, mă găseam în trenul de Predeal, unde aveam să sosesc la orele 5 după-masă.

Era o zi frumoasă de toamnă.

Priveam, pe fereastra compartimentului, miriştile pe care trenul le spinteca grăbit, aurite de soarele care mai avea încă putere. Dar gândul, mai grăbit decât trenul, o luase mult înainte, departe, dincolo de munţii care începuseră să se profileze în zare.

A doua zi trebuia să străbat Valea Timişului, până la Braşov. Aveam misiunea de a observa din tren dacă se găsesc trupe austro-ungare de-a lungul căii ferate, sau prin văile laterale, dispozitivul de pază la cele două tuneluri, drumul cel mai scurt şi cel mai potrivit de acces la tuneluri dinspre Cioplea, precum şi culegerea de informaţii la Braşov asupra unităţilor din garnizoană, a armamentului ce-l au, a moralului acestor trupe etc.

O santinelă de la unul dintre tuneluri, ceangău, care dezertase de curând la noi, ne dăduse o serie de informaţii, care trebuiau verificate. Între altele, ne informase că tunelurile respective fuseseră subminate de trupe de geniu austriece şi că dispozitivul de declanşare a exploziei s-ar găsi într-o gheretă ocupată de unguri, în imediata apropiere a frontierei. 

Îmi treceau prin minte fel de fel de planuri. O curiozitate abia stăpânită mă cuprinsese şi aşteptam cu încordare trecerea timpului. Mi se părea că trenul înaintează prea încet, că timpul se împotmolise.  

Iată-mă ajuns, în fine, la Predeal.

M-am îndreptat cu paşi repezi spre locuinţa mea, care nu era departe de gară. Ocupam această locuinţă de mai bine de două luni, cu scurte intermitenţe, când mă duceam la Bucureşti sau Constanţa. Locuiam singur.

Renunţasem şi la ordonanţă, pentru a nu fi identificat.

La Predeal forfoteau în vremea aceea o mulţime de agenţi, spioni, oameni de afaceri. Războiul declanşat de mai bine de un an era în toi. Se aştepta din zi în zi decizia României. 

4 octombrie 1915.

Formalităţile de la frontieră n-au durat mult. Într-o oră, toţi pasagerii primirăm paşapoartele înapoi. M-am instalat într-un compartiment izolat şi m-am aşezat la geam. Din compartimentul vecin răzbăteau voci agitate. Nişte negustori îşi discutau afacerile în limba germană.

Era ora nouă. Trenul începuse să coboare şerpuind, într-un ritm vioi, spre Valea Timişului. Arboret în dreapta şi în stânga liniei ferate, care se despărţi repede de şosea, luând-o la dreapta.

 Creasta stâncoasă a Postăvarului strălucea în stânga, iar în dreapta se înălţa semeaţă Piatra Mare. Cioplea rămase în urmă şi la o cotitură dispăru. Un fluierat ascuţit al locomotivei îmi atrase atenţia.

Ca din pământ răsări o baracă. Câţiva soldaţi austrieci salutară trenul care, cu un bubuit înecat, intră în „Tunelul Mic”.

Două sârme trase în tunel dispărură în întuneric. Trenul se smulse repede din tunel, făcu o cotitură la dreapta şi pătrunse în „Tunelul Mare”. La intrare o altă baracă. Alţi militari salutară trenul.

La ieşire, trenul mai făcu o cotitură şi, coborând în viteză, reîntâlni şoseaua la Timişul de Sus, mergând apoi paralel până la Dârste, de-a lungul unei văi minunate, care despărţea Postăvarul de Piatra Mare, masive împădurite până aproape de creastă, peste care toamna îşi turnase toată paleta de culori.  

Intram pentru prima dată în Transilvania prin această trecătoare. Mai trecusem frontiera de două ori, în 1905 şi 1906, însă pe la Turnu-Roşu, pe Valea Oltului, ducându-mă să-mi petrec vacanţa la o soră de-a mea, măritată cu Dumitru Banciu, farmacistul din Săliştea Sibiului.

Itinerarul de acuma îl studiasem în cele mai mici amănunte: îl ştiam pe dinafară, îl visam. Îndoielile care mă frământau în preajma plecării se destrămau. Un calm desăvârşit punea stăpânire pe mine. Nu mă mai gândeam la plutonul de execuţie, pe care îl visasem într-o noapte. Misiunea ce o aveam trebuia îndeplinită la rece, cu mult tact, cu multă stăpânire de sine, cu curaj.

Cea mai mică greşeală putea să-mi fie fatală.  

Ajuns în gara Braşovului, am coborât repede din tren şi, traversând clădirea gării, am ieşit în piaţa din dosul staţiei. M-am oprit brusc şi am privit înapoi dacă nu sunt urmărit. N-am observat nimica suspect, dar am sărit în tramvai – aşa-i spuneau braşovenii unui tren de trei vagoane, tras de o mică locomotivă, care circula de la gară în centrul oraşului – numai după ce acesta se puse în mişcare. După mine nu mai urcase nimenea. Deci nu eram urmărit.  

Am coborât aproape de centrul oraşului şi am luat-o pe jos, prin Piaţa Sfatului, pe lângă Biserica Neagră, urcând pe sub Poarta Şcheilor, spre liceul greco-oriental român.

Liceul îl văzusem pe o carte poştală ilustrată primită cu ani în urmă de la Axente Banciu, fratele cumnatului meu şi profesor la acel liceu. Mă duceam să-l întâlnesc, să-i fac o surpriză… 

Am urcat treptele cam roase ale bătrânului liceu, când aud în spatele meu un strigăt ascuţit:

„Şteflea!”

Am tresărit, eram pierdut, fusesem descoperit! Dar întorcând capul m-am liniştit: un elev îşi striga colegul, care purta acelaşi nume ca şi mine, originar tot din Sălişte ca şi mine şi despre care am aflat, ulterior, că era fiul preotului din acea comună… 

Am trimis un elev să-l cheme din cancelaria profesorilor pe Axente Banciu, pe care îl cunoscusem încă în 1905, la Sălişte, unde îşi petrecea vacanţa la fratele său, Dumitru. Ne revăzuserăm, după aceea, la Constanţa, unde venise în vacanţa din 1912. 

Când dădu cu ochii de mine, profesorul îngălbeni.

I-am comunicat în grabă noua mea identitate.

– Stai să-mi iau bastonul, îmi zise pe un ton agitat.   Intră în cancelarie şi ieşi cu bastonul:  

– Să mergem pe aleea de sub Tâmpa, îmi şopti speriat şi o luă înainte.   L-am ajuns din urmă la poarta liceului şi de acolo ne îndreptarăm, pe o frumoasă alee, care pornea din apropierea liceului şi tăia poala Tâmpei, mergând paralel cu oraşul care îşi etala sutele de clădiri cu acoperişuri ţuguiate, în mijlocul cărora trona Biserica Neagră.  

După câteva minute, calmul ne luă din nou în stăpânire şi conversaţia intră pe făgaşul normal. Vorbirăm astfel despre război, despre poziţia românilor din Transilvania, care erau siliţi să lupte într-un război nefiresc.

Am aflat că liceul pierduse deja, pe câmpurile de luptă ale Monarhiei austro-ungare, trei profesori, între care pe Alexandru Bogdan, distins pedagog şi publicist, pasionat cercetător în istoria literară şi în lingvistică. În privinţa felului şi efectivelor armatei care s-ar găsi în garnizoana Braşov, Axente îmi propunea să mergem împreună, la masa de prânz, la restaurantul „Împăratul Romanilor”, unde, de altfel, ca dârz celibatar, dânsul lua masa în mod curent şi unde se întâlneau zilnic diverşi intelectuali români, între care, în ultimul timp, şi militari din garnizoana Braşov sau veniţi în concediu de pe front.  

– Pe tine am să te prezint ca vechi cunoscut de pe plaja de la Mamaia, dascăl ca şi mine, venit de  la Predeal, unde îţi petreci un concediu de boală, ca să-ţi cumperi un pardesiu, zise Axente.  

– Şi dacă o să mă recunoască vreunul dintre ei, care m-a cunoscut tocmai pe plaja de la Mamaia, şi o să mă denunţe? 

– O să ne spânzure – zise profesorul, cu cunoscutul său humor –, căci în lipsa unui Hristos, n-o să avem pretenţia să ne răstignească.   Restaurantul „Împăratul Romanilor” îşi împrumutase firma, probabil, de la un împărat detronat, căci aspectul lui, pe dinafară ca şi pe dinlăuntru, era cât se poate de modest. În strada Orfanilor, la parterul unei case vechi, două camere obicinuite de apartament erau amenajate ca restaurant. Câte 4-5 mese în fiecare dintre ele, cu scaunele respective. Pe pereţi, câteva litografii afumate. Mirosul de bucătărie te izbea încă de afară. Vreo 12-15 „Stammgäste”(clienți fideli-nota Ev. Istoric), precum şi alţi oaspeţi, se găseau zilnic aici, în timpul mesei.  

Axente Banciu mă prezentă conform consemnului.

Atmosfera era plăcută şi, în scurt timp, ajunsei obiectul unei atenţii deosebite. Printre comeseni se găseau câţiva avocaţi care se prezentară după stilul german, ca doctori. Am reţinut figura simpatică a lui Glăjaru, fire combativă şi entuziastă, ca şi a lui Ioaneş, care îmbrăcase uniforma de locotenent de rezervă în armata austriacă.

Dintre profesori se remarcau, prin statura-i masivă, Bunea, iar prin discreţie şi modestie, Neguţ.

Un profesor venit, pare-se, de la Lugoj, Valeriu Branisce, se bucura de un prestigiu aparte. Cunoscut ca luptător politic şi gazetar, suferise temniţă pentru convingerile sale naţionaliste.

Un sublocotenent tânăr, sosit de pe câmpul de luptă, Ion Meşotă, îmi furniză informaţii preţioase referitoare la unităţile care se aflau în garnizoana Braşovului.

Locotenentul Bogdan (sau Emil?) îmi comunică date importante referitoare la mişcarea de trupe din Valea Timişului.

M-a surprins în mod plăcut faptul că niciunul dintre comeseni nu se îndoia că România va ataca Austro-Ungaria. Întrebarea care îi obseda se referea doar la data când se va efectua acest lucru.  

Deşi conversaţia era destul de animată, ea se desfăşura oarecum organizat. Ardelenii ştiau să asculte şi nu întrerupeau pe vorbitor, lăsându-l să-şi dezvolte punctul de vedere până la sfârşit.  

Spre orele 3 după-masă îşi făcu intrarea Virgil Oniţiu, directorul liceului, o persoană plină de autoritate, afişând un aer solemn, având nişte ochi mari, pătrunzători, care venise să-l ia cu el pe Valeriu Branisce, cu care se înrudea. Două săptămâni mai târziu, fiind la Bucureşti, am aflat trista veste că Oniţiu murise străfulgerat de o boală de cord.

Ne ridicarăm cu toţii de la masă şi ne despărţirăm cu strângeri apăsate de mâini, urându-ne „la revedere pe curând”… 

Am plecat cu Axente să-mi cumpăr pardesiul, într-o prăvălie pe strada Porţii. Ne îndreptarăm apoi, pe jos, spre gară. În dreptul fabricii Schiel, la vreo 200 de metri de gară, ne despărţirăm. O să ne revedem în curând, tot la Braşov? Oare ce ne rezervă soarta? 

Peste o oră eram în tren.

Începuse să se întunece. Valea Timişului se scufunda încet în întuneric, dar cerul lucea încă. Locomotiva gâfâia greu, trăgând trenul la deal, aruncând nori înecăcioşi de fum, care luau forme de balauri.

Desluşeam în ei pajura cu două capete a Monarhiei. Se va destrăma şi ea ca fumul locomotivei?

Iată-ne deasupra văii, ieşiţi din tuneluri. Câteva felinare licăreau în preajma lor. Predarea paşapoartelor, după care trenul intră pe pământul României.   M-am îndreptat cu paşi grăbiţi spre locuinţa mea din Predeal. M-am încuiat în cameră, ca să-mi întocmesc raportul. Mi-am scos din picioare pantofii şi i-am privit: ei călcaseră pământul sfânt al Ardealului. Poate mai rămăseseră pe ei câteva fire din pământul lui, în inima mea intrase însă până în fund şi de unde nu va mai ieşi până la moarte… 

M-am aşezat la mescioară şi, la lampa de petrol, începui să scriu, cu litere apăsate: Locotenent Şteflea Ilie către Marele Stat Major, Secţia Informaţii…”.

Foto: Generalul Ilie Șteflea a ajuns general și a fost Șef al Marelui Stat Major în perioada 20 ianuarie 1942 – 23 august 1944

 Sursa: Impactul Primului Război Mondial asupra descendenţilor boierimii române Autor: Filip-Lucian V. IORGA