Legea pe baza căreia s-a votat în Duminica Orbului și care a abrogat Legea electorală a RSR

 

Consiliul Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a votat, pe 14 martie 1990, legea electorală în baza căreia aveau să se desfăşoare primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale din România postcomunistă, la 20 mai 1990, în Duminica Orbului.

Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României cuprindea în acelaşi text legislativ atât alegerile prezidenţiale, cât şi pe cele parlamentare.

Ultimul articol al Decretului-lege abroga Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67/1974, potrivit cdep.ro.

Decretul-lege nr. 92/1990 s-a aplicat doar primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990, având în vedere că după adoptarea Constituţiei în 1991, Parlamentul a fost cel care avea să adopte şi să elaboreze o lege electorală în concordanţă cu principiile şi instituţiile consacrate prin legea fundamentală.

Parlament bicameral

Prima lege electorală de după 1989 prevedea ca Parlamentul României să fie unul bicameral format din Adunarea Deputaţilor şi Senat, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Cele două camere urmau să fie alese în baza votului pe liste de partid, în timp ce alocarea mandatelor urma să se facă conform principiului reprezentării proporţionale (art. 4 din Decret-lege nr. 92/1990).

O specificitate a primei legi electorale a fost aceea că nu prevedea niciun prag electoral pentru partidele politice participante la alegeri. Toate legile ulterioare acesteia au prevăzut praguri electorale pentru competitorii electorali.

Organizaţiile minorităţilor naţionale înregistrate la data adoptării decretului-lege, care nu întruneau numărul de voturi necesar pentru a avea un mandat în Adunarea Deputaţilor, aveau dreptul la un mandat de un deputat, se mai arată în Decret.

Vârsta minimă

Adunarea Deputaţilor era formată din 387 de deputaţi, la care se adăugau parlamentarii minorităţilor.

Senatul era format din senatori aleşi, în funcţie de populaţia judeţelor, după următoarea normă de reprezentare: judeţelor cu populaţie de până la 500.000 locuitori le corespundeau câte doi senatori; celor cu populaţie de la 501.000 până la 750.000 locuitori le corespundeau trei senatori; în celelalte judeţe se alegeau câte patru senatori, iar municipiului Bucureşti îi corespundeau 14 senatori.

Condiţia de vârstă pentru alegerea în cele două camere ale parlamentului era de 21 de ani pentru Adunarea Deputaţilor şi 30 de ani pentru Senat. De asemenea, puteau candida numai cetăţenii români cu domiciliul în ţară (art. 9 din Decret).

Cu privire la Preşedintele României, potrivit Decretului, acesta era ales prin vot universal, egal, direct şi secret, liber exprimat. Condiţia de vârstă pentru a candida şi a fi ales în funcţia supremă în stat era vârsta de 30 de ani. Validarea alegerii preşedintelui se făcea de către Curtea Supremă de Justiţie, în plenul său, în termen de 20 de zile de la data alegerilor.

Conform Decretului, era declarat preşedinte al României candidatul care întrunea votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale.

Dacă niciunul dintre candidaţi nu întrunea această majoritate, se organiza un al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea numărului de voturi obţinute. Era declarat ales candidatul care, la al doilea tur de scrutin, obţinea cel mai mare număr de voturi.

 

Sursa: Agerpres

Parteneri