În 1914, un profesor de liceu avea 350 de lei pe lună. E de necrezut, dar este adevărat!
Profesorii fiind mulțumiți pe vremea aceea cu salariul ce-l primeau, se ocupau serios de educația elevilor.
Existau în 1914 lefuri de impiegați de 100 – 150 lei lunar.
Acesta era minimul pentru o viață decentă și, totuși, funcționarilor publici nici nu le trecea prin minte să ceară sporirea salariilor sau dreptul de sindicalizare sau de grevă.
Cu 150 de lei, omul se îmbrăca destul de corect, mânca bine, locuia într-o camera frumoasă, cu draperii de pluș la fereastră și foc în sobă din belșug, ba trăgea și câteva chefuri până la leafa viitoare.
Un ministru avea o leafă de 1200 lei lunar.
Era o avere extraordinară, care permitea toate luxurile și risipele, mese bogate în fiecare seară, banchete, propagandă electorală, o viață de nabab.
Cea mai mica leafă era a sergentului de stradă și era de 80 lei pe lună.
Mai avea el poate micile lui sporuri nemărturisite, dar lumea închidea ochii cu indulgență.
Mii de funcționari aveau lefuri până în 200 de lei.
Totuși, „șperțul” nu bântuia în administrație, nu avea câtuși de puțin virulența, caracterul ofensiv și de șantaj de azi.
Era numai un „obicei al pământului” mult mai dulce, mai mult un „bacșiș”, un fel de cadou făcut de boier celui ce-l servea.
Pe atunci, bugetul României era de un milion de lei, nu ca în 1930, când ajunsese la 30 miliarde, nici ca în prezent…
Mari case boierești, cu mai multe apartamente, cu numeroși chiriași, produceau 100 de lei pe lună!
Cu o chirie anuală de 1500 de lei locuiai într-un palat.
Cu 20.000 lei îți construiai unul al tău.
Un om care avea rentă patru la sută și tăia lunar cupoane, care-i aduceau un venit de 15-20 lei lunar, era un „rentier”, un bogătaș, care-și credea viitorul asigurat, ca și pe al copiilor săi.
Existau acțiuni cu valoarea nominală de 25 lei, înscrisă pe ele.
Când creșteau la 27 de lei, se zguduia Bursa.
Hrana unei familii întregi boierești nu costa 200 lei pe lună.
Luminatul și încălzitul cam 30 de lei lunar, iar cele două servitoate (rar casă care să aibă doar una) primeau un salariu cam tot de 30 lei.
Pentru teatru, trăsuri, reviste, cărți și distracții, un fond de 30-40 lei pe lună făcea din oricine un om fericit.
Ei da, fericite vremuri când un pui de găină costa 50 de bani, iar un miel trei lei.
Când jimbla, pâinea aceea albă, lungă, enormă și pufoasă era 22 de parale, de ți se dădeau trei parale rest, pe care unii le strângeau să-și cumpere la sfârșitul lunii o pereche de pantofi sau o cămașă de mătase…
Sursa: Al. Bogdan, Gazeta Municipală din 28 ianurie 1945
