În lucrarea Considérations sur les principaux événemens de la révolution françoise (Considerații cu privire la principalele evenimente ale Revoluției francize), ea scrie: „[Bonaparte] m-a intimidat în mod constant din ce în ce mai mult. Am avut sentimentul confuz că nicio emoție a inimii nu l-ar putea atinge”.
A încercat să exercite un anumit rol în viaţa politică a Franței, imediat după revoluţia din 1789, însă a fost prigonită de Directorat şi de Napoleon, fiind exilată din Franţa. S-a retras la moşia de la Coppet, Elveţia.
După declararea Republicii Franceze în 21 septembrie 1792, a început vărsarea de sânge și Madame de Staël a încercat să fugă cu întregul ei anturaj.
Trăsura ei a fost oprită și mulțimea a forțat-o să meargă la primăria din Paris, unde locuia Robespierre.
Acesta a reținut-o și interogat-o, dar în cele din urmă i s-a permis să părăsească orașul cu un nou pașaport.
Rețeaua extinsă de conexiuni a doamnei De Staël, ce includea diplomați străini și oponenți politici ai lui Napoleon, l-a făcut pe acesta să suspecteze o conspirație.
Așa că în octombrie 1803, a forțat-o să plece în exil.
Ea a plecat îm Germania, sperând să se întoarcă la Paris cât mai repede posibil.
În decembrie 1804, a mers în Italia unde și-a dezvoltat teoria cu privire la diferența dintre societățile din nord și din sud.
Aceste călătorii au devenit baza pentru cartea ei „Corinne, ou L’Italie” (Corinne, sau Italia), în care a enumerat toate lucrările de artă italiene care au fost jefuite de Napoleon și duse în Franța.
Încă o dată, împăratul a exilat-o.
O vreme, ea a fost constant pe drumuri și a lucrat la una dintre cele mai influente lucrări ale secolului XIX, De l’Allemagne (Despre Germania). Pe baza conversațiilor ei cu Goethe și Schiller, a prezentat Germania ca model de etică și estetică, lăudându-i literatura și filozofia.
Ea a decis să publice cartea în Franța, dar, întrucât a pus sub semnul întrebării și structurile politice franceze, indirect criticându-l pe Napoleon, a fost încă o dată trimisă în surghiun.
Treptat, localitatea elvețiană Coppet, unde tatăl ei, care a murit în aprilie 1804, avea o proprietate, devenise locul de întâlnire al unei pleiade de minţi luminate, printre care Benjamin Constant, Madame de Recamier, Schlegel, Sismondi, prinţul August de Prusia.
Edictele imperiale care-i impuneau acest domiciliu obligatoriu conţineau de asemenea interdicţia pentru prietenii ei de a o mai vizita, iar pentru încălcarea acestor dispoziţii Madame de Recamier şi Mathieu de Montmorency au fost la rândul lor exilaţi.
Adepta lui Rousseau
Născută la 22 aprilie 1766, Anne Louise Germaine Necker a fost singurul copil al lui Jacques Necker, un bancher elvețian și director general de finanțe al regelui Ludovic XVI al Franței, și al lui Suzanne Curchod, de asemenea de origine elvețiană, care găzduia unul dintre cele mai populare saloane din Paris.
Crescută conform principiilor liberale ale filozofului Jean-Jacques Rousseau, ea participa în mod regulat la salonul mamei sale. La vârsta de 13 ani, deja citise Montesquieu, Shakespeare și Dante.
Când avea 20 de ani, i-a fost aranjată căsătoria cu Baronul Erik Magnus Staël von Holstein, un diplomat suedez din Franța.
Opera ei, eseuri şi romane, constituie o sinteză a ideilor progresiste ale vremii sale.
Întoarsă la Paris îndată după Restauraţie, Madame de Staël moare, pe 14 iulie 1817, fără să joace sub Bourboni rolul pe care îl sconta, drept recompensă pentru prigoana suferită în timpul Imperiului.
