Intro
Nu ai cum să nu știi melodia asta!
O auzi la radio în mașină, în magazine, o revarsă până și difuzorul din sala de așteptare de la stomatolog, o cântă brichetele, instalațiile din pom, moșii Crăciun din plastic pe care-i atingi din greșeală când te strecori printre rafturile încărcate.
Când te închizi în casă, crezând că ai scăpat de melodie, copiii vin în fața ta și nu te lasă până nu-ți cântă un cântecel învățat la grădi sau școală. Și atunci o iei de la capăt, ca și cum abia te-ai urcat dimineață în mașină ca să pleci la serviciu și radioul a pornit automat:
”Clopoței, clopoței, veseli clopoței!”
Până se termină melodia obsedantă, gândul îți zboară spre cel care a compus-o, dorindu-ți să-i poți adresa direct câteva cuvinte, când nu or să fie și copiii de față.
E bine să știi că nu ești singurul. Tot mai mulți oameni au ceva cu el, în special americani. Au să-i reproșeze atât de multe încât melodia lui ar putea fi interzisă! Nu ar fi prima.
În caz că nu ați recunoscut piesa, o aveți aici, în una dintre cele mai bune versiuni:
Menestrelii vopsiți pe față
Numele lui era James Lord Pierpont și a avut o viață desprinsă din filmele western. Născut în Boston, ca fiu al unui reverend unitarian ( Biserică foarte răspândită și în Transilvania) Pierpont s-a rupt rapid de familie. Când avea 15 ani, a fugit pe o balenieră și apoi a ajuns în marina americană. Până la vârsta de 21 de ani a străbătut mările și oceanele.
Foto: James Lord Pierpont
După ce decide să se așeze la casa lui, își urmează tatăl în New York, fiind organistul congregației și profesor de muzică pentru copii.
În 1849, îi vine iar dorul de ducă și își lasă familia, amăgit de aurul descoperit în California. Se alătură lungului convoi de ”fortyniners”, victimele Febrei Aurului.
Orice ar fi agonisit în California, Pierpont revine acasă la fel de sărac precum plecase, pentru că un incendiu i-a distrus biroul din San Francisco.
După moartea primei soții, el își urmează fratele, John JR, care devenise reverend în Savannah, Georgia.
Între 1852 și 1857, James Lord Pierpont a publicat mai multe cântece, unele devenind piese de succes pentru ”menestrelii” vremii. De aici apare prima controversă legată de Pierpont și muzica sa.
Se știe că de aproape un deceniu, America este într-o fierbere continuă legată de momente din istorie care trezesc amintiri urâte. Sclavia este unul dintre ele. Se duc adevărate lupte (punctul culminant fiind luptele de stradă din 2017 din Virginia) pentru îndepărtarea oricărui simbol al Sudiștilor, mai ales ale celor care au avut sclavi în stăpânire sau au luptat pentru secesiunea Sudului de Nord.
Practic termenul de ”confederat” este, în opinia apostolilor corectitudinii politice, cea mai neagră etichetă care poate fi lipită unei personalități. ”Confederatul” este, în opinia lor, rasistul înarmat, răul care lovește și la 200 de ani după ce a fost înfrânt și îngenunchiat.
Rând pe rând, statui, vitralii, plăci comemorative sau plăcuțe cu nume de străzi au căzut sub barosul îndreptării istoriei pentru a nu mai produce disconfort generației ”bulgărilor de nea”.
Ei bine ”menestrelii” din Vestul Sălbatic erau niște artiști nomazi, care la reprezentațiile de pe la târguri își vopseau fețele în negru și buzele în tușe groase de alb, imitând sclavii care cântau în lanurile de bumbac.
Foto: Blackface minstrel – actor alb, pictat pentru momente de comedie. Acest gen de roluri au fost folosite până în 1927, când un ”menestrel”, Al Jolson, a jucat în primul film sonor cu muzică ”The Jazz Singer”.
Un astfel de menestrel, vopsit pe față, a cântat pentru prima oară Jingle Bells. Se numea Johnny Pell și, pe 16 septembrie 1857, l-a cântat la Ordway Hall din Boston. Teatrul era specializat în ”negro minstrelsy”. Descoperirea a fost făcută abia acum câțiva ani de o profesoară din Boston.
Prima bilă neagră!
O amintire din copilărie
Istoricii muzicii au o dispută legată de momentul în care Pierpont ar fi scris cântecul atât de celebru astăzi. Unii susțin că l-a scris în Medford, Massachusetts, în iarna lui 1850, probă fiind o scrisoare trimisă mamei sale, cu ani înainte, pe când era copil, în care descrie bucuria de a străbate pustietatea albă, într-o sanie fără coviltir, trasă de un singur cal. Acea amintire i-ar fi revenit când se refăcea după eșecul din Goana după Aur. Mai mult, cei din Medford au găsit și locul unde, discutând la un pahar despre cursele de sănii, Pierpont și-a retrăit amintirea și a compus cântecul: Taverna Simpson. Pe locul acesteia se organizează festivalul anual ”Jingle Bell”.
Alții spun că l-a scris în august 1857, în Savannah, Georgia, când s-a și recăsătorit, și l-a publicat rapid. În ziua apariției, Johnny Pell a pus mâna pe un exemplar și l-a și cântat în spectacol. Ca și în Medford, și în Savannah există o placă pusă pe locul fostei biserici, în care se spune că aici a fost compusă melodia.
Versurile inițiale sunt în mare parte furate din melodii de petrecere ale vremii.
De fapt, cu excepția percepției noastre despre el, cântecul nu are nici cea mai mică legătură cu Crăciunul.
Versurile originale vorbesc despre cursa prin zăpadă a unui tânăr cuplu, băiatul fiind îndemnat de povestitor să trăiască cât mai intens excursia în noapte singur cu o fată.
Versurile de acum sunt rodul deselor prelucrări după ce Crăciunul a devenit o afacere excelentă.
Mai mult, pentru că fermierii din Savannah nu aveau cum să asculte piesa interpretată pe o scenă din Boston, pentru ei cântecul a fost cântat pentru prima oară de corul de copii ai Bisericii Unitariene, cu ocazia petrecerii de… Thanksgiving!
Concetățenilor lui Pierpont le-a plăcut atât de mult cântecul încât același cor l-a reinterpretat de Crăciun.
La prima publicare, cântecul se numea ”One Horse Open Sleigh” și abia la republicarea din 1859 a căpătat numele atât de iubit: ”Jingle Bells”.
Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, piesa a devenit celebră nu prin colindători, ci prin cântarea la petreceri prin cârciumi.
Atât de celebră încât însuși părintele tehnicii Thomas Alva Edison a înregistrat-o pe un cilindru de fonograf de două ori, în 1898 și în 1902, păstrate, în interpretarea celebrului Edison Male Quartet. Se pare că a existat și un cilindru din 1889, dar acesta s-a pierdut.
Aveți aici redarea unuia dintre cilindrii muzicali ai lui Edison:
La acea dată fiul lui Pierpont înregistrase, încă din 1880, drepturile pentru melodie pe numele familiei sale și bine a făcut! Le-a adus milioane de dolari din drepturi de autor.
James Lord Pierpont a murit în 1893, în Florida.
În 1970, numele său a fost trecut în Songwriters Hall of Fame, tocmai pentru această melodie. Între 1898 și 1954, a fost cea mai înregistrată melodie din lume. Versiuni memorabile au făcut toți marii cântăreți ai lumii, de la cei de operă la rockeri, interpreți de jazz și country. Practic nu există limbă de circulație care să nu aibă o versiune a cântecului.
Mai mult, Jingle Bells este primul cântec care a răsunat în spațiu: în 16 decembrie 1965, astronauții din Gemeni VI l-au cântat la muzicuță pentru cei de pe Pământ.
În 2014, însă, corectitudinea politică a ajuns și la Jingle Bells.
Controverse
Profesoara de Istoria Teatrului Kyna Hamill, de la Universitatea din Boston, a început să studieze ”problema” Pierpont.
”Moștenirea ”Jingle Bells” este una din care originile rasiste și ale fețelor pictate au fost subtil și sistematic îndepărtate din istoria sa”, a spus profesoara.
Nu erau numai menestrelii mascați în sclavi.
În 1859, Biserica Unitariană din Savannah, condusă de fratele compozitorului, a fost declarată ”aboliționistă”, adică milita pentru abolirea sclaviei. Reverendul a fost alungat, dar James Lord era căsătorit cu fata primarului din Savannah.
Nu numai că nu și-a urmat familia spre Nord, dar s-a și înrolat în armata Confederată, în legendara trupă Lamar Rangers.
A fost pe front un simplu conțopist, dar a scris trei imnuri confederate, ”Drapelul nostru de luptă”, ”Lovește pentru Sud” și ”Învingem sau murim”.
Numai astea trei titluri și se ridică părul pe ceafa oricărui progresist! Arde-ți manuscrisele, demolați busturile, dați jos plăcile comemorative!
Urmăriți acest video din Durham, Carolina de Nord, din august 2017. Protestatarii pro ”Salubrizarea Istoriei” (așa se numește procesul de reașezare a valorilor) dărâmă statuia unui luptător confederat. Fiți atenți la final. Merită.
Studiul profesoarei din Boston a făcut furori, fiind preluate argumentele ei de CBC, Fox News, apoi trecând Oceanul spre presa europeană.
La această oră, Jingle Bells nu e ”banat”, adică poate fi difuzat, dar el dispare pe zi ce trece din repertoriul din țările ”deschise la minte”!
După ”White Christmas” și ”Baby It’s Cold Outside”, ”Jingle Bells” este al treilea mare cântec de Crăciun care cade sub toporul corectitudinii politice. Următorul pe listă se pare că este ”Joy To The World” care deja este evitat în concertele de ”sezon” (nu se mai cheamă ”sărbători”) din școli în versiunea cu versuri, fiind recomandată cea instrumentală, pentru faptul că vorbește de ”Savior”.
”Pe aripile vântului”, ”Coliba unchiului Tom”, ”Huckleberry Finn”, cântece precum ”The Night They Drove Old Dixie Down”, versiunea originală a ”Oh, Susannah” sau filmul de desene al lui Walt Disney ”Song of the South” au fost doar primele victime ale acestei perioade în care marile povești ale Sudului sunt șterse cu buretele sau sunt difuzate doar cu marcaje speciale. La toate scandalul a început de la cineva care a observat că un anumit elemnt ar putea fi ofensator pentru o anumită categorie și apoi tăvălugul s-a pornit, precum o sanie fără coviltir trasă de un singur cal.
