Iată ce povestea în 1933, în graiul lui pitoresc, Ion Simion care fusese aproape două decenii prizonier la ruşi.
Ne-am dus astfel într-un lagăr din Siberia, unde ne-am făcut singuri singuri bordeele.
Din cauza gerului, ni s-au deschis pe faţă bube rele şi s-a încuibat în bordee tifosul exantematic, aşa că de la o vreme, părăsiţi acolo, trăiam cei vii deavalma cu cei morţi.
În urmă, supravieţuitorii au fost scoşi şi duşi într-o mina de cărbuni, la muncă forţată. Au trecut astfel anii, şi noi păream părasiţi de Dumnezeu şi de oameni. Eram păziţi şi nici o veste de afară nu ajungea până la noi. Se terminase de mult războiul și noi nu ştiam, fiindcă n-am avut de unde să aflăm.
Ne-au ţinut ani lungi, în această neştiinţă desăvârşită de ce era în afară de lagărul nostru, până ce, într-o noapte, am fost duşi şi mai departe, în Manciuria.
Acolo, în lagăr, am găsit şi alţi români din Ardeal.
S-a întâmplat că ne-a pus să încărcăm un vapor cu cărbuni, atunci unii din noi s-au putut furişa pe vapor şi au putut evada
Peste alţii au dat trupele japoneze, în războiul chino-japonez anul acesta și i-au eliberat.
Eu fiind declarat mort, mi-am găsit soţia măritată, având cu noul ei soţ trei copii. Tata şi mama au murit de mult. Sora mea, necinstită de soldaţi, a murit la spital, în timpul războiului…
Acum, eu am rămas fără nici un rost pe lume, purtat de toate vânturile ca o frunză uscată… Când obosesc, sângele mă podidește uneori pe gură şi gâlgâirile lui mă îneacă. Ai mei sunt morți, soţia mea este a altuia…
Viaţa mi-am trăit-o în fundul tranşeelor şi în fundul minelor!
Asta mi-a adus mie războiul…
Sursa: Realitatea Ilustrată din 27 iulie 1933
