Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria universală > Ion Simion, după 20 de ani prizonier la ruși, își găsește soția măritată cu altul și trei copii. O poveste de viață groaznică spusă chiar de el
Articole online

Ion Simion, după 20 de ani prizonier la ruși, își găsește soția măritată cu altul și trei copii. O poveste de viață groaznică spusă chiar de el

Am vrut să dezertez, să fug la ei, ca să le dau o mână de ajutor. Gândul că tata era bolnav şi că mama nu are nici ce mânca, ea, care mă iubia atâta, mă făcea să blestem războiul şi pe cei cari mă ţineau aci, în faţa morţii, cu sila…

Şi aş fi dezertat, dacă ruşii n-ar fi avut grijă să ne trimită în seara aceea, pentru prima oară, un val de gaze şi să ne bombardeze cu otrăvuri, care cădeau ca o ploae din cer şi unde cădea picătura ardea carnea ca vitriolul, braţul se învineţea şi omul începea să se sbată şi să se dea cu capul de pământ, până muria.

Un val de gaze galbene mi-a trecut prin mască. Gazele mi-au ars gâtlejul şi plămânii. Am început să horcăi şi să tuşesc; sângele mă podidi pe gură… Până să fim evacuaţi, ruşii au pornit la atac.

Aşa am căzut prizonier la ruşi, cu pieptul ars, cu gura plină de sânge, cu ochii eşiţi din orbite… Aerul pe care-l respiram, chiar după ce trecură câteva zile de la atacul de gaze, mi se părea gros ca de petrol aprins; el îmi gâlgâia pe gât, mă îneca şi voiam să-mi sfâşii pieptul cu ghiarele, ca să fac loc aerului să intre în mine…

Aşa, bolnav, m-au luat ruşii prizonier. M-au dus pe targă, nu ştiu cât timp, o oră, o zi sau o săptămână. Apoi, m-au înglobat într-un grup de alţi prizonieri nemţi, în care se aflau şi câţiva români din Ardeal, ca mine, şi am fost porniţi, pe jos, ca o turmă de vite, păziţi de cazaci cu bărbi roşii, cu armele încărcate şi cu biciuri…

Mersul mă făcea să gâfâi din greu; plămânii mă ardeau, de parcă mi-ar fi turnat cineva plumb topit în ei, de câteori suflam mai adânc. Ameţeli doborâtoare mă cuprindeau.

Ades mă înăbuşam şi cădeam în drum. Cu biciuri şi paturi de puşcă, mă sculam şi porniam iar, blestemându-mi zilele şi îngenunchiînd uneori în faţa cazacilor, ca să-i rog să mă împuşte şi să sfârşesc cu viaţa aceasta de iad.

Mi-a fost însă scris mie să beau până la fund paharul de fiere al războiului.

Am fost mânaţi astfel pe şosele şi câmpii, zile întregi. Cei cari cădeau de oboseală şi nu se mai ridicau când erau bătuţi cu pustile, erau lăsaţi să moară în zăpadă.

Undeva, într-o gara, pierdută într-o câmpie fără margini, am fost îmbarcaţi în vagoane de vite, ce duhniau greu. Prin ele şuera vântul, fiindcă aveau găuri mari în podele, şi trebuia să ne ferim să nu cădem prin ele, sub roţi. Acele găuri proveneau de la faptul că soldaţii ruşi făcuseră cândva focul în vagoane să-şi fiarbă ceaiul.

Nu ni se da de mâncare, decât, la 2-3 zile, o cană cu o fiertură amăruie şi grasă, de nu ştiam dacă e ceai sau supă. Trenul ne-a hurducânit zile şi nopţi de-a rândul. Eu am zăcut tot timpul aproape mereu în nesimţire, deoarece lipsa de aer mă înnebunea.

Tuşea mea supăra pe ceilalţi şi sentinela din vagonul nostru mă lovia ades, ca să încetez.

Pagini: 1 2 3

Registration

Aici iti poti reseta parola