Evenimentul Istoric > Articole online > Ion Luca Caragiale, geniul satirei, neştirbit de timp
Articole online

Ion Luca Caragiale, geniul satirei, neştirbit de timp

Considerat întemeietorul teatrului comic din România şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional, Caragiale este membru post-mortem al

În scrierile sale, fie că vorbim de piese de teatru, schiţe sau farse, Caragiale a manifestat un excepţional apetit pentru satiră, asupra lumii pitoreşti a Capitalei şi provinciei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, notează RADOR.

Caragiale a fost, pe lângă toate acestea, omul cu o cultură enciclopedică impresionantă.

S-a născut la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale, de lângă Ploieşti – astăzi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa – , fiind fiul lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei.

Data oficială a naşterii

Data oficială a naşterii, trecută în certificatul său de botez, descoperit la Arhivele Naţionale, este 1 februarie 1852 (13 februarie, pe stil nou), el fiind botezat pe 7 februarie.

El a mai avut o soră, pe Elena, alintată Lenci, cu trei ani mai mică decât viitorul scriitor.

Ion Luca Caragiale a fost un copil vioi şi zburdalnic, iar mama sa a avut destul de mult de furcă cu el: femeia primea mereu plângeri din partea vecinilor, fie că fura fructele din pomii acestora, fie că le bătea copiii.

În anii 1859 și 1860, face clasa primară sub îndrumarea părintelui Marinache, la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar în perioada 1860 – 1864, urmează clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.

Între anii 1864 – 1867, a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a absolvit clasa a V-a liceală la București.

A început să scrie poezii şi a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă – la București sau ambulantă.

Între anii 1868 şi 1870, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, Clasa de mimică şi declamaţie altui unchi al său, Costache Caragiali.

Mutarea la Bucureşti

În anul 1870, s-a mutat cu familia la București şi a întrerupt studiile.

A fost, pe rând, copist la tribunal (1870), sufleur la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly (1871) – perioadă în care îl va cunoaşte pe Mihai Eminescu, pe care îl va preţui din prima clipă şi despre care va scrie, mai târziu, materiale clocotind de indignare împotriva celor vinovaţi de nefericirea lui – , apoi, a debutat în gazetărie, la vârsta de 21 de ani (1873), în revista „Ghimpele”, unde a fost redactor, între anii 1873-1875, scriind versuri și proză, şi la ziarul „Telegraful” din București, cu rubrica de anecdote intitulată „Curiozități”.

În perioada mai – iunie 1877, a editat revista de umor în format de buzunar „Claponul”, iar în anii 1877-1878, a frecventat şedinţele cenaclului „Junimea”, în revista căruia, „Convorbiri literare”, îşi va publica principalele piese de teatru.

De acum înainte se va remarca, mai ales în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri, anul 1878 fiind momentul apariţiei comediei sale în două acte „O noapte furtunoasă”, o veritabilă capodoperă a dramaturgiei româneşti – premiera piesei având loc, un an mai târziu, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Coleg cu Eminescu şi Slavici

În anul 1878 a editat un „Calendar al Claponului”, între anii 1878 – 1881, a fost redactor la ziarul „Timpul” – unde va fi coleg de redacţie cu Eminescu şi Slavici -, apoi a fost revizor şcolar, funcţionar de stat.

În anul 1880, scrie farsa într-un act „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, în 1884 îi apare comedia în patru acte „O scrisoare pierdută” – premiera având loc în acelaşi an, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, cu Constantin Nottara (Tipătescu) şi Aristiţa Romanescu (Zoe) – , iar un an mai târziu publică comedia în trei acte „D-ale carnavalului”.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

La 7 ianuarie 1889, Caragiale s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, o căsătorie din care se vor naşte două fete – Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), moarte de timpuriu din cauza tusei convulsive, respectiv a difteriei, la 15 iunie respectiv 24 martie 1891 – şi un fiu, Luca Ion, născut la 3 iulie 1893.

La moartea lui Eminescu

În anul 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul „În Nirvana”, în care scria:

„Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi, poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a intors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme petru noi”.

În anii 1888-1889, a fost director general al teatrelor, îar în 1890 îi apare volumul „Teatru”, cu o prefaţă de Titu Maiorescu.

În anul 1890, a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe şi publică drama „Năpasta”, iar în anul 1892, îşi mafestă intenţia de a se exila, la Sibiu sau la Brașov.

Contactul cu publicul

Caragiale a fost atras şi de contactul cu publicul, arătând o predilecție deosebită pentru participarea la conferințe și șezători literare, frecvente în epoca sa.

Astfel, în 1892, Caragiale a început să conferenţieze, prima întânire de acest fel cu publicul fiind conferința „Gaște și gâște” susţinută la Ateneul Român, prin care a provocat iritarea societății „Junimea” și a lui Titu Maiorescu.

La 24 februarie 1893, are o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, iar la 9 mai 1893, a ținut o conferință la clubul muncitorilor despre „Prostie și inteligență”, făcând aluzii la Maiorescu.

În noiembrie 1893, pleacă pentru scurtă vreme la Berlin – unde se va afla, mai apoi în mai multe rânduri – , în anii 1893 şi 1901 a editat ziarul „Moftul român”, iar în anul 1901, revista „Vatra”.

În primăvara anului 1905, la 14 martie, s-a stabilit definitiv la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepţiilor din plan social şi cultural. Era afectat de atitudinea academicienilor care îi refuzaseră, în două rânduri, premierea operei (Hasdeu şi apoi D.A. Sturdza), precum şi de „conspiraţia Caion” (după numele unui ziarist care susţinuse că „Năpasta” era o dramă plagiată, însă Caragiale a câștigat procesul, cu sprijinul avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea).

La 15 martie 1896, Caragiale a prezentat, la Buzău, conferinţa „Prostie”, „în fața unei colosale adunări”, iar din anul 1898, a a susţinut, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre „Momentele” sale, încredințate publicului mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899).

Din exil

Din exil, va urmări cu interes mişcarea literară din ţară, însă, curând, se va distanţa de cercurile politice şi culturale din România.

A continuat să scrie, pentru presă, articole pe teme sociale sau politice, remarcabil fiind articolul-pamflet „Din primăvară până-n toamnă”, publicat în anul 1907, în revista germană „Die Zeit”.

În anul 1911, participă, la Blaj, la serbările ASTRA, iar la începutul anului 1912, Societatea Scriitorilor Români, prin Emil Gârleanu, a dorit să îl sărbătorească pe Caragiale la împlinirea vârstei de 60 de ani, iar Teatrul Naţional, precum şi Principesa Maria au organizat un festival de comedie în cinstea sa. Scriitorul a refuzat, însă, elegant, să participe la aceste „festivisme”.

În luna martie a aceluiaşi an, a respins, cu aceeaşi eleganţă, ideea unei subscripţii publice care urma să se finalizeze printr-o recompensă materială, cu toate că era măcinat de neliniştea unui viitor financiar incert.

De-a lungul vieţii, a colaborat cu numeroase publicaţii ale vremii cu cronici dramatice, schiţe, traduceri: „Albina Carpaţilor”, „Convorbiri literare”, „Epoca”, „Literatura şi arta română”, „Noua revistă română”, „Românul”, „Telegraful”, „Tribuna”, „Universul literar” şi „Viaţa nouă”.

Caragiale este şi creator al schiţei în literatura română, a scris „Domnul Goe”, „Vizită”, „Bubico”, „Tren de plăcere”, „Petiţiune”, „Căldură mare”, „Un pedagog de şcoală nouă” şi altele.

Caragiale a fost şi un remarcabil nuvelist, cultivând proza de observaţie psihologică, naturalistă şi fantastică. De asemenea, el a tradus din Mark Twain, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe ş.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.

Puţini ştiu, însă, că I.L. Caragiale a fost şi proprietar de berării, cea mai cunoscută dintre acestea fiind berăria Gambrinus, deschisă inițial pe Calea Victoriei, în anul 1901, şi multată, ulterior, la parterul Hotelului Cișmigiu. Aici veneau ziariști, scriitori, politicieni și artiști. Caragiale a mai deţinut o berărie, „Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, și o alta la Buzău.

A murit la Berlin

Ion Luca Caragiale a murit la Berlin, în locuinţa sa din cartierul Schöneberg, la 9/22 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani, în urma unui atac de cord.

Corpul neînsufleţit a fost îmbălsămat şi expus în capela din Erster Schöneberg Friedhof, până pe 27 iunie, când rămăşiţele pământeşti au fost coborâte în cavoul capelei cimitirului.

În toamna anului 1912, din iniţiativa ministrului de interne Take Ionescu şi a lui Alexandru Davilla, prietenul scriitorului şi, la acel moment, director al Teatrului Naţional, trupul său va fi adus în ţară şi va fi înhumat, la 22 noiembrie, cu onoruri militare, la cimitirul Bellu.

Pe piatra funerară a mormântului lui Caragiale este montat un basorelief medalion sculptat de Ion Georgescu, pe care este scris următorul epitaf:

„FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL!

CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI

NU POATE TRĂI.”

La 28 octombrie 1948, Caragiale a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Recorduri

În ianuarie 2004, Reprezentanţii Cărţii Recordurilor au anunţat că cele peste 1000 de portrete ale lui Caragiale, realizate de mari personalităţi ale graficii umoristice mondiale din 109 ţări constituie cea mai mare colecţie din lume dedicată unei personalităţi a culturii universale.

Recordul a fost omologat în luna martie a aceluiaşi an, la sediul Biroului pentru Europa de Est al Asociaţiei Caricaturiştilor, din Ploieşti, şi a fost publicat în ediţia din iunie 2004 a Cărţii Recordurilor.

Portretele au fost realizate în cadrul Festivalului Internaţional de Umor „Acasă la Caragiale”.

 

 

Registration

Aici iti poti reseta parola