Această umilință neobișnuită își are originea în politica „Reuniunilor” dusă cu un cinism rar de Ludovic al XIV-lea.
Regele Franței a întreprins această politică în urma semnării tratatelor de la Nijmegen, în 1678 și 1679.
Bazându-se pe sensul juridic vag al acestor texte care precizau că teritoriile sunt cedate împreună cu teritoriile dependente, Ludovic a căutat să își extindă dominația.
Secretarul de stat pentru Afaceri Externe, Simon Arnauld, marchiz de Pomponne, apoi Charles Colbert, marchiz de Croissy, își asumă sarcina de a oferi justificările juridice pentru aceste „Reuniuni”, pe baza vechilor legături vasalice reale sau presupuse dintre teritoriile dependente și teritoriile anexate.
Odată ce aceste legături erau stabilite, prinții străini în chestiune trebuiau să se prezinte și să jure credință regelui Franței.
În caz de refuz, intrau în scenă armatele, care rezolvau afacerea cu amenințări sau cu intervenția directă.
Ludovic al XIV-lea a fost ajutat în aceste demersuri de dantelăria pe care o formau teritoriile frontaliere. Numeroase orașe și comitate, ca Flandra, Hainaut, Luxemburg, Alsacia și Lorena cad în plasa lui.
Pe 30 octombrie 1681, a venit rândul Strasburgului. Capitala Alsaciei a capitulat în fața ultimatumului lui Ludovic. Ea și-a menținut privilegiile și libertatea de credință i-a fost garantată.
Regele Soare era atunci la apogeul gloriei sale și profita de slăbiciunea sau dificultățile puterilor străine (de exemplu asediul Vienei de către otomani).
„Dacă nu este restabilită ordinea, Ludovic al XIV-lea va fi asasinul întregii creștinătăți”, va exclama electorul palatin.
Într-adevăr, politica sa agresivă îngrijora întreaga Europă, astfel încât Spania a intrat în război împotriva Franței pe 26 octombrie 1683.
Printre aliații Spaniei, mica republică a Genovei afișează o atitudine insolentă față de regatul francez. Ea oferă galere Spaniei și îl umilește pe ambasadorul francez François Pidou.
Ludovic al XIV-lea crede că a venit vremea să îi administreze o lecție dogelui.
Marchizul de Seignelay, fiul marelui ministru Colbert, intendentul marinei franceze, organizează o expediție punitivă. În mai 1684, însoțit de generalul locotenent Abraham Duquesne, el se așază în fruntea unei flote de război.
Pe 17 mai, ajunge la Genova și solicită să i dea patru galere. În plus, cere ca ambasadorul genovez să meargă la Versailles și să prezinte scuze regelui Franței.
Nici nu este formulat refuzul bine, că ghiulele și bombele incendiare franceze se abat asupra orașului.
Bombardamentul durează timp de șase zile și rade trei sferturi din oraș, inclusiv Palatul Dogilor.
Trupele franceze execută apoi o debarcare rapidă, jefuind și incendiind cartierul San Pietro d’Arena, după care se reîmbarcă.
Însă Genova nu cedează, iar Ludovic se pregătește pentru o nouă expediție. El îl anunță pe nunțiul papal, care încearcă să îl calmeze, că vrea să „lase un exemplu al răzbunării sale pe care să-l țină minte toți cei care vor mai îndrăzni să îl ofenseze”.
Pe 15 august 1684, la Regensburg, este semnat un acord de pace între împăratul Leopold I al Germaniei, Carol al II-lea al Spaniei și regele Franței, prin care acesta din urmă își păstrează „Reuniunile”.
În cele din urmă, expediția asupra Genovei nu va mai avea loc. Însă, în ianuarie 1685, senatul genovez se înclină, iar cinci luni mai târziu dogele Francesco Maria Imperiale Lercaro în persoană va merge la Versailles să îi prezinte scuze regelui Franței.
Pentru a îndeplini acest demers, senatul genovez i-a acordat o permisie specială dogelui de a părăsi teritoriul republicii, lucru interzis prin constituție.
Astfel, când Ludovic al XIV-lea l-a întrebat: „Care vi se pare lucrul cel mai uimitor la Versailles”, dogele a răspuns sec și amar: „Că mă aflu aici”.
