Sumarul urma să cuprindă întâmplările zilei și „deprinderea în bunele moravuri și în economie”. „Revizorul” gazetei era D. Eustatievici, inspectorul școlilor naționale românești din Transilvania, ce se afirmase ca autor de manuale, care, după cuvintele unui contemporan al său, „cu vătămarea sănătății și scurtarea vieții sale, pentru treaba copiilor celor românești le-au făcut”. La această întreprindere de iluminare a neamului pusese umărul și profesorul de oculistică de la Facultatea de Medicină din Cluj, dr. Ioan Molnar-Piuariu, cunoscut ca autor al unei „Gramatici române pentru nemți”, al primei „Retorici românești” și al primei „Istorii universale”.
Gazeta și-a încetat existența chiar după primul număr, apărut în 1791. Doi ani mai târziu, doctorul Molnar a cerut din nou aprobare pentru a edita foaia, dar guvernul ardelean i-a refuzat cererea. În 1794 încearcă din nou s-o scoată, de astădată la Viena, în tovărășia învățatului dr. Paul Iorgovici, dar guvernul îi interzice apariția după primul număr, pe motiv că „periculoasele idei de libertate ale francezilor se propagă cu mare iuțeală, încât orice apare în ziar ușor s-ar putea răstălmăci, iar opiniile pot produce zguduirea liniștii publice”.
Cinci ani s-a zbătut doctorul Molnar pentru crearea unei prese naționale de idei înaintate de deșteptare, de libertate și de morală și economie.
Programul educativ al foii au rămas caracteristice pentru întreaga presă ardelenească de mai târziu, care n-a căutat elementul senzațional, plăcut, ușor, distractiv, ci a năzuit spre ideile morale ce urmau să întărească societate.
Programul doctorului Molnar a rămas programul întregii prese ardelene din secolul următor. Barițiu și Murășenii, care izbutesc să înființeze la 1837 o presă solidă la Brașov, sunt exact în aceeași tonalitate de idei și sentimente. „Gazeta de Transilvania” nu a fost o simplă gazetă de informații culese pe nimerite din gazete străine, sau un mijloc plăcut de petrecere a vremii, ci a fost gândită ca o foaie „politică”, pe seama unei nații care „prin întârzierea în cultura duhului putem să zicem cum că ridică mila iubitorilor de omenire din veacul nostru”.
Gheorghe Barițiu zicea în primul număr: „Nici de aceia nu cred să fie mulți între Români cari să zică: tocmai novele politicești pocin să cetesc mai bune în limbi străine, – oh, nu! Căci fieștecare știe cumcă acele nu sunt scrise în interesul și amăsurat trebuințelor Românului. Fieștecare trage foc la oala sa, – vorba românească. Un străin nu scrie în limba românească, cu atâta mai puțin în duhul românesc. Un străin, de ar fi înțeleptul înțelepților, cosmopolitul cosmopoliților, nu cunoaște scăderile noastre, nu le simte pe acele, prin urmare nici nu știe prescrie mijloacele ajutătoare”.
Sursa: Almanahul presei, 1926
