Începutul sfârșitului lui Hitler

 

Pe 23 octombrie 1942, la El-Alamein în Egipt, Afrika Corps ale mareșalului Erwin Rommel se retrag în fața armatei a VIII-a britanice, prima înfrângere a Wehrmachtului după un blitzkrieg prin care cucerise cea mai mare parte a Europei și a bazinului Mediteranei.

Începând cu decembrie 1940, englezii lansează din Egipt (protectorat britanic), o ofensivă împotriva Libiei (colonie italiană).

Italienii apelează la ajutorul aliaților germani, drept care generalul Erwin Rommel debarcă la Tripoli, capitala Libiei, în aprilie 1941, cu o divizie ușoară și una blindată.

Rommel îi respinge încă o dată pe britanici, în decembrie 1941, și, în luna următoare, îl convinge pe Hitler să îi trimită întăriri, tancuri și oameni.

În mai 1942, pornește o a treia ofensivă spre Nil împreună cu aliații săi italieni. Victoria îi aduce titlul de mareșal.

În acel moment, pe teatrul de luptă, forțele care stau față în față sunt aproximativ egale: 125.000 de oameni și 740 de tancuri în tabăra Aliaților, 113.000 de oameni și 570 de tancuri de partea Axei.

Britanicii sunt salvați de rezistența pe cât de neașteptată, pe atât de eroică a unei mici trupe de francezi care au răspuns chemării generalului de Gaulle și s-a alăturat anglo-saxonilor împotriva lui Hitler.

Cei 5000 de oameni, sub comanda lui Pierre Koenig (44 de ani), constituie prima Brigadă Franceză Liberă (BFL).

La sudul dispozitivului Aliat, francezii au misiunea de a zădărnici orice manevră de încercuire a forțelor Axei, drept care se instalează încă din februarie 1942 la poalele unei vechi fortărețe turce, în plin deșert, Bir Hakeim.

Pe 27 mai 1942, poziția lor este atacată pentru prima dată de divizia blindată italiană Ariete.

La adăpostul tranșeelor înconjurate de mine, francezii rezistă asaltului, iar italienii sunt nevoiți să se retragă, abandonând 40 de tancuri.

Asediatorii revin de mai multe ori la atac, însă de fiecare dată sunt respinși. Când francezilor li se face oferta de a se preda, Koenig răspunde eroic: „Nu suntem aici pentru a ne preda!”.

În ciuda întăririlor trimise de Rommel italienilor, fortăreața rezistă.

Pe 10 iunie, britanicii nu mai au nevoie de sprijinul de la Bir Hakeim și le dat francezilor permisiunea de a se replia. Noaptea, brigada se alătură liniilor britanice, împreună cu răniții lor. Lasă în urma lor 127 de morți și 814 dispăruți, majoritatea căzuți prizonieri în timpul evacuării.

Pe 31 iunie 1942, blindatele lui Rommel ajung la oaza El-Alamein, pe coasta mediterană, la vreo sută de kilometri vest de Alexandria și de delta Nilului.

În prima bătălie de la El-Alamein, se înfruntă trupele lui Rommel și armata a VIII-a britanică. Luptele se încheie pe 27 iulie, nedecis. Cele două armate se refugiază în tranșee așteptând întăriri.

A doua bătălie de la El-Alamein începe pe 30 august 1942. Rommel încearcă să îi copleșească pe britanici prin sud, însă este oprit de câmpurile de mine.

Forțele Axei sunt slăbite rapid de lipsa de aprovizionare, dat fiind că marina și aviația britanice le tăiaseră legăturile.

Situația devine propice unei contraofensive britanice. Generalul Bernard Montgomery dă ordinul de atac pe 23 octombrie 1942, într-un moment în care Rommel, din motive de sănătate, a trebuit să se întoarcă la Berlin, încredințând comanda trupelor germane generalului Stumme. Acesta moare însă ca urmare a unui atac de inimă în luptă, iar Rommel se întoarce pe 25 octombrie la comandă.

Pe 2 noiembrie, Rommel îi cere lui Hitler permisiunea de a se retrage, conștient că bătălia nu putea fi câștigată. „Reziști sau mori”, îi răspunde Hitler.

Mareșalul, conștient de situația de pe câmpul de luptă și bazându-se pe autoritatea sa personală, decide să nu se supună ordinului Führerului.

Pe 3 noiembrie, Rommel dă ordin de retragere și își duce armata în ordine și aproape intactă spre Tunisia.

Câteva zile mai târziu, anglo-americanii debarcă în Africa de Nord.

La Londra, în fața unei mulțimi entuziaste, Winston Churchill exultă:

„Nu este sfârșitul, nici măcar începutul sfârșitului; dar este sfârșitul începutului.”

Prim-ministrul britanic a înțeles că victoria de la El-Alamein reprezenta cotitura decisivă a celui de-Al Doilea Război Mondial.

El va spune mai târziu:

„Înainte de El-Alamein, nu mai avusesem nici o victorie, după El-Alamein, nu am mai avut nici o înfrângere.”

La sfârșitul anului 1942, armata germană este alungată din nordul Africii, cu excepția Tunisiei.

Între timp, în estul Europei, o altă armată germană este prinsă în capcană pe malurile Volgăi, la Stalingrad. Spre deosebire de Rommel, mareșalul Paulus se supusese ordinului lui Hitler de a rezista sau de a muri.