Datorită faptului că subiectul analizat în cuprinsul acestui articol a fost prezentat în cadrul programului de master intitulat „Istorie și politică militară în România secolelor XIX-XXI” vom începe prin a spune că statele cucerite de Armata Roșie între anii 1944-1945, printre care și România (aceasta a fost primul stat din sfera de influență a Uniunii Sovietice, în care au intrat forțele sovietice – august 1944) și intrate, în felul acesta, în sfera hegemonică sovietică, au reprezentat, în viziunea conducerii politice și militare de la Moscova, părți componente ale așa-numitului „brâu de securitate” sau „glacis strategic”, care o protejau împotriva unei eventuale/noi invazii străine, iar prăbușirea regimurilor comuniste din interiorul acestora/răsturnarea geopolitică din anul 1989 a însemnat pentru Uniunea Sovietică dispariția acestui brâu de securitate și, implicit, a Blocului Socialist, care a lăsat-o (pe aceasta și, ulterior, pe succesoarea sa de drept – Federația Rusă) expusă/ vulnerabilă în fața unui posibil atac asemănător cu cel declanșat la 22 iunie 1941 și singură în fața Alianței Nord-Atlantice, care, la 10 ani de la acest eveniment, s-a extins spre Est, prin aderarea a trei state foste comuniste – Polonia, Ungaria și Cehia.
Acces restricționat. Dacă doriți să citiți acest articol, mergeți pe edituradecarte.ro și achiziționați ediția Aprilie 2019 
Recomandari pentru tine
