Împăratul Napoleon, ajuns la 45 de ani, este învins de o coaliție anglo-prusaco-olandeză avându-i în frunte pe Arthur Wellesley, duce de Wellington (45 de ani), și pe Gebhardt Leberecht von Blücher (72 de ani!).
Înfrângerea lui pune capăt perioadei revoluționare și inaugurează în Europa aproape un veac de prosperitate și de relativă pace, sub egida monarhiilor conservatoare.
La unsprezece luni după plecarea sa din insula Elba, Napoleon ajunge pe 20 martie 1815 acasă, în Palatul Tuileries, purtat în triumf de către foștii săi soldați.
Împăratul strânge în grabă 128.000 de veterani, adică aproximativ jumătate din întreaga armată franceză, și îi atacă pe englezi și pe prusaci în Belgia, înainte de a primi întăriri de la austrieci și ruși.
Napoleon intră în Belgia în fruntea trupelor sale pe 15 iunie, traversează râul Sambre la Charleroi intenționând să se plaseze între cele două armate inamice.
În aceeași zi, generalul francez Louis de Bourmont, care comandă divizia a VI-a, dezertează împreună cu câțiva dintre ofițerii Statului Major.
În Memorialul de la Sfânta Elena, Napoleon îl acuză că a dezvăluit inamicului planul de luptă.
Defecțiunea lui Bourmont reprezintă o grea lovitură psihologică pentru francezi.
Pe 16 iunie, Napoleon îi învinge totuși pe prusacii feldmareșalului Blücher la Ligny, între Charleroi și Namur, însă aceștia reușesc să se retragă în ordine.
Napoleon îi ordonă generalului Grouchy să îi urmărească cu 33.000 de oameni, pentru a împiedica joncțiunea prusacilor cu englezii.
A doua zi, trupele aliate, engleze, olandeze și germane, se retrag către nord, și se instalează pe platoul Mont-Saint-Jean, în sudul satului Waterloo, sub comanda generalului Wellington.
Pe 18 iunie 1815 are loc înfruntarea decisivă.
Pământul este înmuiat după o furtună violentă care avusese loc în ajun, iar artileria franceză se deplasează cu greutate. Atacul trebuie amânat până la sfârșitul dimineții, pentru ca soarele să zvânte cât de cât terenul. Ofensiva începe abia la ora 11.30.
Schimbarea radicală a condițiilor de luptă, care strică planurile lui Napoleon, reprezintă a nouă lovitură grea.
Colac peste pupăză, în zilele de 17 și 18 iunie, împăratul este supărat de o criză de hemoroizi, ceea ce îl împiedică să stea mult timp în șa și îi reduce capacitatea de a face recunoașteri.
Napoleon își concentrează atacurile asupra centrului dispozitivului inamic, însă defensiva engleză rezistă cu tenacitate.
În jurul castelului Hougoumont, mai multe sute de soldați fac față cu eroism asaltului câtorva mii.
Mareșalul Ney declanșează mai multe șarve de cavalerie. La ora 18.30, cucerește ferma La Haie-Sainte, în centrul dispozitivului inamic. Wellington este pe punctul de a ordona retragerea.
Exact atunci, Blücher și resturile armatei prusace cad în mod neașteptat asupra flancului armatei franceze, când aceasta spera să primească sprijinul lui Grouchy.
O debandadă uriașă se instalează printre francezi, care strigă „Trădare!”.
Vechea gardă imperială, corpul de elită al lui Napoleon, rezistă și reușește să acopere retragerea.
Împăratul abandonează rapid câmpul de luptă și se întoarce la Paris, încercând să salveze ce se mai putea salva. Nu va reuși mare lucru.
