Pământul vuia de jocul căluşarilor, al borojenilor, al urşilor, de hora generală şi geamala.
Iată ce era geamala: o momâie de femeie mare, de şase metri înălţime, cu două feţe, în faţă, sus, şi în dos era câte o oglindă pătrată, peste care atârnau panglice de şic, ce serveau în loc de cap.
Trupul ei era gros cât o butie.
Ea era ţesută pe dinăuntru cu cercuri şi pe din afară lipită cu hârtii colorate.
Cămaşa îi era de culoare albă, fota din spate şi şorţul din faţă de culoare roşie, garnisită cu flori.
În faţă avea două mâini împreunate la pept, ţiind un buchet de flori, tot asemenea şi în spate avea două mâini iarăşi împreunate la pept, însă fără buchet.
Această geamala avea un om înăuntru, care o ţinea de belciuge, căci nu era grea, şi juca la cântecul lăutarilor.
Jocul ei era foarte domol, plimbându-se.
Obiceiul cu această statuie, monstră (din care s-a făcut şi vorba stafie), s-a păstrat multă vreme în România.
Momâia juca pe strade şi la Moşi cu începere din ziua de Paşte până după Moşi.
O chemau toţi în curţile lor, precum cheamă astăzi căluşarii.
Ea era singurul simbol al zeităţii Isis, zea egipteană, pe care au slăvit-o strămoşii noştri romani până la credinţa idololatriii.
Se presupune că de aici au rămas la marca ţării noastre soarele şi luna, adică Osiris şi Isis.
Geamala a fost scoasă din petrecerile româneşti (rău şi fără cale) deodată cu înfiinţarea Regulamentului Organic.
Sursa: Lt. Col. D. Papazoglu, Istoria fondărei orașului București, 1891
