Ethel du Pont de Nemours s-a căsătorit pe 30 iunie 1937 cu Franklin Roosevelt Junior.
Familia du Pont de Nemours deținea cele mai mari uzine de armament din lume, fiind la acea oră mai bogată decât familiile Morgan, Wanderbilt și Astor.
Iată cum povestea Ethel, imediat după căsătorie, că l-a cunoscut și cum a reușit să se mărite cu fiul celui mai mândru și înveșunat dușman al tatălui său:
Se împlinesc aproape doi ani din ziua când o toană mi-a îndrumat pașii spre Flower Tennis – aveam pe atunci 18 ani – unde se anunțaseră câteva meciuri spectaculoase, între boxeuri profesioniști.
Mă așezasem stingheră, puțin cam la o parte spre a vedea cât mai bine și în tihnă o partidă care mă interesa nespus de mult când, deodată, întorcându-mă o clipă, văzui un tânăr care mă fixa stăruitor.
Era înalt, blond, cu chipul luminos, surâzător, simpatic – iar pentru mine și frumos.
După cîteva minute, mă pomeni cu el lângă mine, întrebându-mă:
- Vă interesează mult această partidă?
- Oh, da, grozav de mult!
- E drept că Druker, campionul, trage niște directe de toată frumusețea.
Mă numesc Franklin…
Vorbirăm despre sport și alte lucruri, ca doi prieteni buni, dar în inimile noastre începuse să și încolțească ceva tainic. O simpatie cotropitoare sau, poate, iubirea?
- Mă numesc Franklin…
- Iar eu sunt Ethel.
- Ne vom mai vedea?
- Oh, firește că da!
- Atunci, la revedere.
- La revedere.
Într-adevăr la câteva zile mai târziu ne-am revăzut și, cu o sinceritate în care tremura duioșia, mi-a spus:
- Ethel, m-am gândit mult la tine în vremea din urmă. Sunt convins că te iubesc. Dacă ți-aș cere să devii soția mea, ce-ai răspunde?
- Cred că te iubesc și eu. Dar întrucât privește căsătoria va trebui să vedem ce părere au părinții noștri. N-aș face nimic împotriva voinței lor.
Cine e tatăl dumitale?
- Tatăl meu e Roosevelt, președintele.
- Dumnezeule! Nu glumești? Eu sunt fiica lui Pierre du Pont de Nemours!
Ne privirăm încremeniți, fără a mai îndrăzni să mai pronunțăm o vorbă. De fapt, în America oricine știe că familia mea a combătut întotdeauna, cu înverșunare, politica lui Roosevelt și că în acest scop a risipit multe milioane.
Așadar visul nostru, abia înfiripat, era menit să se spulbere? Nu. Căci acum era târziu, ne iubeam. Eu sunt încredințată că destăinuirea aceea reciprocă, țâșnită pe neașteptate, din străfundurile a două suflete gemene, a avut darul să înrădăcineze și mai temeinic iubirea noastră.
Continuară astfel să ne vedem, din când în când, și să ne telefonăm adesea, dar totdeauna cu multă precauție, cu multă neliniște. Până când într-o bună zi, profund emoționată, luându-mi inima în dinți, m-am înfățișat tatei.
-
Tata, îl iubesc pe Franklin…
- Care Franklin?
- Franklin Roose…velt…
- Cum ai spus?
- Am spus Roosevelt, tată!
- O, asta-i bună! Strașnici gărgăuni mai umblă prin căpșorul tău, fetițo! Nu, zău… din 1800 si până zi nimeni din familia noatră n-a avut cândva o idee atât de năstrușnică!
- Tată, iubirea noastră nu are nimic de-a face cu politica…
- Destul cu prostiile, dragă Ethel! Îți dau un răgaz de șase luni spre a te gândi bine. După acea voi mai vorbi, dacă vei fi cumva de aceeași părere. Nădăjduiesc însă că nu vrei să calci pe urmele unchiului Gaston!
Aci, sa să fiu sinceră, trebuie să arăt că unchiul Gaston nu făcuse nimic rău. Încheiease numai o căsătorie din dragoste…
O bucurie fără margini
Tata mă cruțase de un „nu” hotărât. Aceasta mi-a prilejuit o bucurie fără margini și imediat am găsit mijlocul de-a împărtăși veste lui Franklin.
Franklin a căzut apoi grav bolnav la pat.
Într-o după amiază, când suferea cumplit, rostea: Ethel!…Ethel!
Tatăl lui, Președintele, mama lui, medicii (erau o duzină), prietenii intimi și chiar poporul (120 milioane de aoameni), care era ținut la curent prin radio, toți s-au întrebat:
Cine să fie Ethel?
A urmat un sfat în familie, destul de dureros, după care Președintele spuse cu glas emoționat: Trebuie să aflăm cine e Ethel și s-o aducem aici, numai astfel vom salva viața lui Franklin…
Vedeți însă că Franklin nu se destăinuise nimănui și abia după multe stăruinți, un prieten intim al lui reuși să-i smulgă numele meu.
Așa s-a făcut că automobilul președintelui veni să mă ia de acasă și în mai puțin de un sfert de oră suiam treptele Casei Albe…
