Prin 1932-1933, înalta societate din Milano avea un subiect la modă: încercarea doamnei Scamborini de a-și ucide soțul folosindu-se de inelul pervers pe care Cesare Borgia îl făcea cadou dușmanilor pe care voia să-i trimită urgent și fără a lăsa urme la cele veșnice.
Avocatul Paolo Vinelli credea că intoxicaţia se datora icrelor negre, comandate în cantităţi mari şi care întârziasereă pe drum.
Scamborini a plutit între viaţă şi moarte zile întregi. La căpătâiul lui au vegheat, cu rândul, şi soţia şi credinciosul amic Paolo Vinelli.
Medicina, sprijinită de averea bolnavului, l-a scăpat de la o moarte care părea sigură.
Francesco a hotărât, când a putut merge singur, să-și petreacă convalescenţa acasă, alături de soţie.
În drum spre casă, nu anunțase pe nimeni că părăsește spitalul, Francesco Scamborini opreşte automobilul în faţa magazinului de giuvaeruri al unui bun amic să cumpere un dar soţiei. Alege un colier de perle. La plecare, negustorul îl întreabă:
— Nu-ţi iei şi inelul?… L-am reparat….
Scamborini rămâne pe gânduri. Ce inel?… A, da!… Inelul pe care i l-a dat soţia de ziua lui, când i-a venit rău…
– Da, da, aşa e… Dă-mi şi inelul. L-ai reparat bine?… Ce-i lipsea?…
– I se rupsese acul.
– Ce ac?… Inel cu ac?…
Dar negustorul, amintindu-şi că inelul fusese cumpărat de Paolo Vinelli şi nu de doamna Scamborini, a regretat graba lui.
Dar n-a mai putut da înapoi. I-a explicat că inelul a făcut parte din giuvaeririle şi podoabele rămase de la Cesare Borgia, trecut de patru veacuri din mână în mână, până când a ajuns în stăpânirea lui Scamborini.
Inelul e prevăzut pe dinăuntru cu un mecanism foarte subtil pe care o mişcare oarecare apasă o seringă extrem de fină, umplută de obicei cu parfum.
Cesare Borgia o umplea cu venin.
După fiecare întrebuinţare a inelului, seringa se sparge şi trebuie înlocuită.
Fără a mai rosti un cuvânt, Francesco Scamborini luă inelul şi se urcă în automobil.
Unde să se ducă? Acasă? La procuror?…
Dar dacă toată accastă întâmplare cu inelul lui Cesare Borgia şi intoxicaţia lui era numai o coincidenţă?… Avea soţia vreun interes să-l ucidă?…
În caz de moarte, averea soţului nu rămânea soţiei în întregime.
Voia oare doamna Scamborini să se mărite cu alt bărbat, ceea ce nu putea face atâta vreme cât întâiul bărbat era în viaţă?…
Porunci şoferului să-l ducă acasă. Va discuta cu soţia între patru ochi…
Dar doamna Scamborini nu era acasă. A avut însă răgazul să scotocească în lucrurile, cutiile şi sertarele soţiei.
N-a găsit nici o dovadă de înşelăciune: nicio scrisoare, niciun portret, nici cel mai mic bileţel…
A găsit doar o schemă cu descrierea amănunţită a mecanismului din inelul lui Cezare Borgia.
De ce soţia, când i-a dăruit inelul de preţ — şi îşi aducea aminte surâsul fermecător cu care ea însăşi i l-a vârât în deget, de faţă cu musafirii — nu i-a vorbit nimic nici de originea istorică a inelului şi nici de mecanismul tainic dinăuntru?…
Trei detectivi, puşi pe urmele soţiei, au dovedit că doamna Scamborini petrecea în fiecare zi două ore în locuinţa tânărului avocat Paolo Vinelli.
Cu toate aceste dovezi la îndemână, refuzând orice discuţie între patru ochi, Francesco Scamborini s-a adresat poliţiei.
Soţia a fost arestată împreună cu complicele ei exact în ceasul în care-şi încărcau bagajele în automobil, ca să plece la gară.
Francesco Scamborini a scăpat!
Dar doamna Scamborini şi Paolo Vinelli, iubitul ei, nu!
Căci soţul care ştia că pe atentatorii la viaţa lui îi aşteaptă spânzurătoarea, s-a înduplecat şi i-a fost milă: le-a lăsat în închisoare inelul otrăvit.
