Pactul de la Varșovia a fost format în 1955, ca răspuns la decizia Statelor Unite și a aliaților lor din Europa Occidentală de a include Germania de Vest reînarmată în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.
NATO se născuse în 1949, ca alianță militară defensivă între Statele Unite, Canada și mai multe țări europene, pentru a contracara o eventuală expansiune sovietică în Europa Occidentală.
În 1954, țările membre NATO au votat pentru a permite Germaniei de Vest reînarmate să se integreze în rândurile organizației. Sovieticii au răspuns prin crearea Pactului de la Varșovia. Țările membre inițiale au fost: URSS, Germania de Est, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Cehoslovacia și Albania.
Deși sovieticii au dat asigurări că noua alianță era una defensivă, a devenit repede limpede că primul scop al Pactului era consolidarea dominației comuniste în Europa de Est.
În invaziile din Ungaria, în 1956, apoi din Cehoslovacia, în 1968, sovieticii au invocat Pactul pentru a-și legitima agresiunile pentru a bloca revoluțiile anticomuniste.
Totuși, la sfârșitul anilor 1980, mișcările anticomuniste și anti-sovietice din toată Europa de Est au început să fisureze Pactul de la Varșovia.
În 1990, Germania de Est a părăsit Pactul ca măsură de pregătire a reunificării cu Germania de Vest.
Polonia și Cehoslovacia și-au anunțat și ele dorința fermă de a ieși din alianță.
În fața acestei revolte concertate – și suferind ca urmare a unei economii în pragul colapsului și a instabilității politice – Uniunea Sovietică s-a înclinat în fața inevitabilului.
În martie 1991, comandanții militari sovietici au renunțat la controlul forțelor militare din cadrul Pactului de la Varșovia.
Câteva luni mai târziu, Comitetul Politic Consultativ al Pactului s-a întrunit pentru o ultimă dată și a recunoscut oficial situația de fapt: Pactul de la Varșovia încetase să mai existe.
După alte câteva luni, în ziua de Crăciun, 1991, steagul URSS a fost coborât de pe Kremlin, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice.
