Discursul despre discurs: Michel Foucault
Intenția lui este de a livra un discurs bine structurat și organizat, care să sublinieze puterea intrinsecă a cuvântării în public, în ciuda procedurilor care încearcă să controleze discursul. Nu orice poate fi discutat, în orice caz nu oricând și nu de oricine. Foucault discută astfel despre mai multe proceduri prin care îți poți ordona și controla discursul.
(1) Procedurile externe: vorbirea interzisă. În societatea filosofului, doua teme sunt (încă) tabu: sexualitatea și politica. Alături de acestea stă cel de-al doilea sistem de excludere, nebunia, mai precis partajul dintre nebunie și rațiune care, afirmă Foucault, până în secolul XVIII nu fusese cercetat sub raportul discursului, adică niciunui medic nu-i stârnise interesul analiza modul în care vorbește nebunul, cel ale cărui cuvinte erau pentru ceilalți doar gălăgie, chiar dacă, uneori, în Evul Mediu, vorbele lui au căpătat o aură magică pentru contemporani. Opoziția dintre adevăr și falsitate este și ea adusă în discuție de filosoful francez ca al treilea sistem de excludere. După un scurt excurs prin istoria voinței de adevăr, începând cu filosofii greci, autorul Ordinii discursului discută despre societatea secolului XX, în care orice discurs trebuie să aibă la bază pretinsul adevăr. Concluzia e că primele doua sisteme de excludere tind să fie acaparate de cel din urmă.
Foucault discută și despre (2) procedurile interne ale ordinii discursului, care privesc discursul în sine. Foucault menționează că toate aceste proceduri se găsesc combinate. Comentariul, adică separația între textele canonice (religioase), juridice, filosofice, literare și comentariile pe baza lor. Textului (filosofic) îi era conferit un plus de importantă prin atribuirea unui autor relevant. Autorul: în secolul XVIII această importanță a autorului decade, mai ales privind textele științifice. În schimb, crește importanța funcției de autor în privința textelor literare, spre deosebire de Evul Mediu, unde aceste texte circulau fără a conta autorul. Foucault arată ca de la un punct încolo autorul își creeze propria imagine în fața posterității atât prin ceea ce a lăsat scris, cât și prin ceea ce nu a considerat important să însemne. Disciplinele, care sunt un principiu de control al discursului, impunând ceea ce se poate și ceea ce nu se poate spune. Pentru a fi recunoscut ca adevărat sau fals, discursul trebuie să fie în adevăr, deci trebuie să joace după regulile impuse.
În fine, (3) condițiile de acces la discurs sunt cel de-al trei grup de proceduri, cum ar fi societățile care conservă discursul și-l perpetuează într-un spațiu restrâns, doctrinele, care în cele din urmă impun supunerea individului, sau însușirea socială a discursului, realizată în mediile educaționale.
