Sfântul Varsanufie cel Mare și ucenicul acestuia, Ioan Profetul, prăznuiți pe 6 februarie, au trăit în secolul VI în timpul împăratului Iustinian I (527 - 565).

Ducând o viață ascetică într-o mănăstire din Palestina, ei au fost cei care au explicat importanța duhovnicului în călăuzirea creștinului către mântuire. Nimic nu trebuie să facă creștinul fără povața duhovnicului, au arătat ei.

Varsanufie (supranumit „Marele Bătrân”) și Ioan învață că „tratamentul” aplicat de duhovnic trebuie să fie în concordanță cu starea fiului duhovnicesc.

Blândețea excesivă a duhovnicului poate fi dăunătoare în cazul patimilor grave, la fel cum un abces ce poate duce la cangrenă nu poate fi tratat cu leacuri superficiale. Acesta trebuie deschis și curățat, și abia apoi să înceapă procesul de vindecare.

Pentru „tratament”, spun cei doi părinți, este nevoie de colaborarea totală a „bolnavului” – ucenic. La rândul său, pentru duhovnic există riscul de a se concentra prea mult pe „tratarea” fiului duhovnicesc și de a uita de propria mântuire.

„Dumnezeu știe că dacă nu port grijă de mântuirea mea, de unde să am putere să vă ajut vouă?”