De ce i-au măcelărit indienii sioux pe americani la Little Bighorn

 

Pe 25 iunie 1876, în zori, generalul american George Armstrong Custer cade într-o ambuscadă a pieilor-roșii aflate sub comanda lui Sitting Bull.

Căpetenia Sitting Bull nu a participat efectiv la bătălie, dar și-a convins oamenii de necesitatea atacului asupra trupelor americane după ce a executat un dans ritual și s-a sfătuit cu Manitu.

Cei 285 de soldați din detașamentul de cavalerie al lui Armstrong au fost masacrați până la unul pe malul râului Little Bighorn, în Montana, de către indienii care dețineau o superioritate numerică zdrobitoare: 2500 de războinici.

Cu câțiva ani înainte, guvernul american le promisese indienilor că le va lăsa în stăpânire preria „câtă vreme arborii vor crește și apele vor curge”.

Însă, către sfârșitul 1860, sub presiunea speculanților, guvernul cedează o mare parte a terenurilor companiilor feroviare. Văzându-și pământurile invadate de albi și de „calul de foc”, în ciuda promisiunii guvernamentale, indienii recurg la acțiuni militare disperate.

Armata nu are nici o dificultate să le facă față, dat fiind că încheierea Războiului de Secesiune în 1865 disponibilizează un mare efectiv de trupe. Generalii Sherman și Sheridan zdrobesc cu brutalitatea revoltele pieilor-roșii.

Descoperirea unor zăcăminte de aur în Black Hills (Dakota de Sud), în anul 1875, provoacă un nou aflux de albi în teritoriile indiene. Sioucșii și Cheyennii se ridică încă o dată împotriva invadatorilor. Masacrarea coloniștilor oripilează opinia publică și creează un puternic sentiment de ostilitate la adresa indienilor.

Generalul George Armstrong Custer este unul dintre comandanții operațiunilor de represalii.

Cu șapte ani înainte, în 1868, la ordinul generalului Sheridan, Custer atacase o așezare indiană, pe malul râului Washita. Cum tabăra fusese părăsită de războinici, Custer și oamenii lui nu găsesc altceva mai bun decât să masacreze vreo cincizeci de femei și de copii, ceea ce i-a adus reputația de ucigaș de indieni.

În 1876, însă. Custer are ambiții politice mari: visează să ajungă președinte. Drept urmare, are neapărat nevoie de un triumf militar.

Cinci regimente, printre care și cel al lui Custer, pleacă să-i vâneze pe indienii sioux nesupuși din tribul Dakota. Aceștia îl reperează pe Custer de departe și grație mobilității lor superioare reușesc să scape în mai multe rânduri.

În fruntea a circa 600 de cavaleriști. Custer hotărăște să se năpustească în marș forțat asupra unei tabere indiene despre care primise informații că s-ar afla în valea Little Bighorn. Va fi sfârșitul său.

Prea orgolios pentru a-și pierde timpul cu evaluarea forțelor inamicului sau cu cercetarea terenului, generalul atacă satul din trei părți.

Indienii, în număr de câteva mii, deci mult mai numeroși decât bănuia Custer, reușesc să treacă repede peste șocul surprizei și obligă două detașamente să se retragă. Când află că al treilea detașament este condus de „eroul” de la Washita, se dezlănțuie furioși și îi masacrează pe toți americanii, inclusiv pe răniți și prizonieri.

Opinia publică este din nou indignată, ceea ce provoacă un nou val de represiune sălbatică împotriva pieilor-roșii. Definitiv înfrânți, sioucșii sunt nevoiți fie să se retragă în rezervațiile care le sunt repartizate, fie să se refugieze în munți în grupuri mici, fie să fugă în Canada. Această din urmă variantă este aleasă de șeful Sitting Bull.

Războaiele împotriva indienilor se vor încheia odată cu înfrângerea legendarei căpetenii apașe Geronimo și a oamenilor săi, în New Mexico, zece ani mai târziu, în 1886.

În 1885, proprietarul circului Barnum o angajează pe bătrâna căpetenie Sitting Bull pentru spectacolul său. Acesta joacă în arenă alături de un fost cowboy pe nume William Cody, care va deveni faimos în toată lumea sub numele de scenă de Buffalo Bill.