Dacă procesul regelui și condamnarea sa la moarte puteau oarecum fi explicate prin dorința republicanilor de a pune capăt monarhiei, pe care Ludovic al XVI-lea o simboliza, și de a rupe legătura afectivă care îi lega pe francezi de dinastie, procesul reginei și condamnarea acesteia la moarte nu au avut nici o necesitate politică.
Explicația lor este doar intensificarea Terorii.
În timpul strălucirii sale, Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza, era supranumit că dispreț „Austriaca”.
Începând cu 6 octombrie 1789, când familia regală este forțată de gloata de parizieni să-și părăsească reședința de la Versailles și să se mute în capitală, la Tuileries, Maria Antoaneta s-a opus cu toate forțele Revoluției, sperând că monarhia franceză va primi ajutor din partea familiilor regale europene. Ea i-a cerut chiar fratelui său, împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman Germanic, să atace Franța și să restaureze vechea ordine, însă acesta moare în februarie 1790. Urmașul lui Iosif, Leopold al II-lea, de asemenea frate cu Maria Antoaneta, ezită să intervină direct împotriva Revoluției franceze.
Însă, pentru aceste cereri de intervenție a unei puteri străine, Maria Antoaneta a fost acuzată de înaltă trădare.
După căderea monarhiei, pe 10 august 1792, este zvârlită în închisoare împreună cu soțul său, cu cumnata sa, Elisabeth, și cu cei doi copii.
După executarea soțului, Maria Antoaneta este despărțită de fiul său. Micul Ludovic al XVII-lea (8 ani) este încredințat unui cizmar, cetățeanul Simon, pentru a fi crescut ca o slugă și un bun revoluționar. Va muri la scurt timp din cauza mizeriei.
Mândră și demnă, Maria Antoaneta dă dovadă de curaj și de tărie de caracter în fața tribunalul revoluționar, în procesul sumar care abia dacă a durat două zile.
Răspunde cu demnitate infamelor acuzații de incest legate de persoana fiului său, mort de curând, aduse se adjunctul procurorului general, Jacques Hébert.
Francezii vor fi impresionați de strigătul său tragic și disperat de protest: „Le iau martore pe toate mamele aflate de față…”
Însuși Robespierre deplânge aceste acuzații, nu din mizericordie, ci pentru că riscau să murdărească obrazul și așa mânjit de sânge al Revoluției.
Verdictul este dat pe 16 octombrie, la ora 4 dimineața. Regina trebuia să moară.
Însă victoria finală îi va aparține acestei femei curajoase, care pierduse totul, mai puțin demnitatea.
„Scârba, a rămas îndrăzneață și insolentă până la sfârșit”, a exclamat Hébert , văzând ținuta mândră și curajoasă cu care regina urca spre eșafod.
Acolo unde Hébert însuși va ajunge peste numai jumătate de an.
