Cum i-au speriat sovieticii pe americani cu o armă cacealma

 

În cursa înarmărilor din anii 1960, cele două puteri rivale foloseau toate elementele de intimidare posibile. Cu toate astea, americanii nu și-au imaginat că sovieticii ar putea miza pe un bluf ordinar.

Piața Roșie, 1965. Prin fața tribunelor pline cu oficialități, inclusiv ambasadori străini, defilează uriașe rachete cu ogive nucleare. Mărimea lor era suficientă să trezească îngrijorare în Occident.

Comentatorii radioului sovietic au citit un text pregătit dinainte. Iată-l, reprodus de Russia Beyond:

„Defilarea unei puteri de luptă impresionante este încoronată de rachete orbitale uriașe. Serviciul lor este integral automatizat. Nu există limită pentru raza de acțiune a unor asemenea rachete.”

Încă un triumf al puterii sovietice! Sau, cel puțin, așa pretindea Moscova.

Armele gigantice care au traversat Piața Roșie au provocat titluri de-o șchioapă în toată presa lumii. Puțini au ghicit atunci că totul era o cacealma.

După destrămarea URSS, acest secret a fost dezvăluit de Vladimir Semiceasny, fost director al KGB și unul dintre organizatorii destituirii lui Nikita Hrușciov.

Iată ce a scris el în memoriile sale, Serviciile speciale ale URSS și războiul lor secret:

„În anii 1960, rachetele trezeau un mare interes; orice menționare a lor și, încă mai mult, apariția lor, tăiau răsuflarea. Cu regularitate, la fiecare doi sau trei ani, anunțam oficial crearea unui nou tip de rachetă. La scurt timp după aceea, le prezentam în defilările din Piața Roșie. Doar un foarte restrâns cerc de persoane știau că unele dintre noile tipuri de rachete nu erau decât niște machete, un fel de «sate Potemkin» cu totul incapabile să decoleze. Modelele de pe camioane nu erau rachete, ci machete.”

Întrebat de ce o asemenea stratagemă era necesară, Semiceastny a declarat că, pentru serviciile secrete occidentale, erau dificil să evalueze potențialul armatei sovietice, din cauză că secretul era foarte bine păstrat.

Toate armele de mare putere erau ascunse în hangare, așadar imposibil de văzut din satelit. Nimeni nu știa cu exactitate ce se afla în hangare și în ce cantitate.

Singurul mijloc de a le „spiona” eraua paradele militare de 1 mai și de 7 noiembrie.

Defilarea de 9 mai, Ziua Victoriei, nu era organizată decât în anumiți ani cu cifră rotundă a aniversării.

De aceea, KGB și conducerea de la Kremlin au decis să arunce praf în ochii americanilor, conștienți că aceștia nu au nici un mijloc de a verifica ce li se „vinde”.

Totul era gândit în cele mai mici detalii. Secretarul general al PCUS, Nikita Hrușciov, era implicat personal în dezinformare. Astfel, în 1962, la Palatul Congreselor de la Kremlin, el a rostit un discurs entuziast despre „racheta globală” GR-1.

Conceptul de „rachetă globală” era bazat pe un proiect american similar care nu a fost niciodată pus în practică din cauza lipsei sale de utilitate: datorită apropiatei vecinătăți a țărilor NATO, rachetele intercontinentale și balistice existente erau suficiente pentru a lovi URSS.

Însă, sovieticii, care nu aveau un asemenea avantaj, fiind departe de SUA, au decis să simuleze proiectul.

Principiul „rachetei globale” era lansarea pe orbită a unei rachete cu ogivă nucleară și, dacă era necesar, transmiterea unui semnal pentru ca aceasta să lovească ținta.

Principala caracteristică a proiectului era că o asemenea rachetă nu avea limite pentru raza de acțiune, fiindu-i accesibil price punct de pe planetă.

„Odată cu apariția rachetei globale, sistemele de alarmă și-au pierdut rațiunea de a exista. Rachetele globale nu pot fi detectate la timp pentru a lua măsuri de interceptare”, declara Hrușciov, vorbind despre GR-1 ca despre un fapt împlinit.

De fapt, el blufa, deoarece, în momentul discursului, biroul de studii științifice nici măcare nu pregătise un raport de cercetare.

Dar apariția publică a machetei GR-1 și-a făcut efectul, serviciile secrete străine începând să caute serios informații despre rachetă, care a primit denumirea SS-X-10 Scrag.

Cacealmaua sovietică a avut mai multe acte: după defilarea din Piața Roșie, în 1965, accesoriile au fost duse la o gară moscovită, pentru a-i înșela pe angajații ambasadelor străine, care observau scena.

Ținând cont de gara aleasă, se putea presupune în ce zonă geografică urmau să fie duși acești „monștri”. Gara Kiev indica faptul că era vorba de bazele Europei de Est.

„Ascultând convorbirile telefonice ale atașaților militari și înregistrând natura misiunilor întreprinse în grabă, după expunerea rachetei, am putut determina succesul planului nostru”, scrie Semiceastny.

Racheta globală nu a fost decât un exemplu. O cacealma asemănătoare s-a produs cu rachetele strategice RT-15 și RT-20.

Tunul automotor care transporta o rachetă lungă de 18 metri era terifiant prin simpla sa apariție. Însă, la teste, aceasta s-a dovedit ineficientă, și a rămas la stadiul de machetă.

Un alt exemplu este instalația 2B1 Oka, un mortier uriaș pe șenile, care, în teorie, putea trimite un proiectil nuclear la aproape 50 de kilometri. Însă reculul era atât de puternic, încât motorul și cutia de viteze se blocau. Iar șenilele trebuiau schimbate la fiecare 20 de kilometri parcurși, din cauza greutății pe care erau nevoite să o suporte.

Din acest motiv, mortierul nuclear a fost abandonat rapid. În mai 1961, șase astfel de sisteme au defilat prin Piața Roșie și în iulie, același an, au fost retrase din uz.

În 1954, la paradă a fost prezentat bombardierul M-4. Putea transporta o încărcătură nucleară și, datorită concepției șasiului, putea decola de pe aeroporturile înghețate din Ciuhotsk, în apropierea SUA. Totuși, din cauza numeroaselor lacune, a fost rapid convertit în aparat de alimentare.