La mai puțin de un an de la căsătoria lor, Napoleon și Maria Luiza se pregătesc să-l întâmpine pe unicul lor copil, numit mai târziu de Victor Hugo „Vulturașul”.
Atmosfera este tensionată la Palatul Tuileries. Cu atât mai mult cu cât micuțul ține cu tot dinandinsul să vină pe lume nu cu capul înainte, ci cu picioarele.
Doctorul Dubois îl întreabă pe împărat pe cine să salveze în caz de pericol de moarte: mama sau copilul?
Palid ca un mort, Napoleon răspunde:
„Haide, haide, Dubois, ești nebun? Salveaz-o pe mamă, nu te gândi decât la mamă?”
După o intervenție de 26 de minute cu forcepsul, copilul vine pe lume la ora 9.15 dimineața. Toată lumea crede că este mort: aproape 7 minute nu dă nici un semn de viață.
Dubois, asistat de Corvisart, își dă toată silința: masaj, prosoape calde, câteva picături de rachiu pe buze… Metodele se dovedesc eficiente.
„Ei, bine, Constant!”, îi strigă împăratul loialului său valet, „avem un băiețel dolofan. Dar foarte puturos, pe cinstea mea!”
Cu toată emoția, politica își reintră în drepturi: este nevoie ca moștenitorul să se nască în purpură și să fie cinstit de acum ca fiul Împăratului regilor.
Prințul arhicancelar Cambacérès dictează actul de naștere care este semnat de doi martori: viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, și de marele duce de Wurzburg, unchiul Mariei Luiza.
Prenumele date micuțului au toate încărcătura lor.
Napoleon, ca pe tatăl lui, desigur, François, ca pe bunicul său matern, Împăratul Austriei, Charles, ca pe bunicul său patern, și Joseph, ca pe nașul său, regele Spaniei și Indiilor.
Titlul primit de micuț la naștere este cel de Rege al Romei. O metodă de a-i aminti unui papă recalcitrant (în acea perioadă, Pius al VII-lea era ostaticul lui Napoleon) că orașul sfânt nu era, la urma urmei, decât capitala unuia dintre cele 130 de departamente ale Imperiului.
Era și o modalitate de a înscrie familia lui Napoleon în succesiunea Cezarilor, a suveranilor Occidentului dar și a Sfântului Imperiu Germanic, dat fiind că tradiția impunea ca succesorul la tronul acestuia să poarte titlul de „Rege al romanilor”.
Însă Francisc I, socrul Împăratului, nu poate decât să fie rănit de acest titlu, el care fusese nevoit să renunțe la titlul de Împărat germanic pentru cel de Împărat al Austriei.
Fastul și simbolismul ritulurilor subliniază importanța evenimentului. Potrivit site-ului Hérodote, se ordonă tragerea celor 101 salve de tun protocolare pentru nașterea unui fiu (în cazul unei fete, protocolul impunea doar 21 de salve).
Auzind a 22-a salvă, poporul Parisului izbucnește în urale, „un lung strigăt care a plecat asemenea unei mișcări electrice, va scrie contesa de Boigne, martoră la explozia de bucurie.
Aceeași procedură este executată în marile orașe, iar în porturi, flota ridică marele pavoaz.
Clopotele, în frunte cu cel de la Notre-Dame, bat fără încetare de dimineața până seara. Parizienii își iluminează clădirile oficiale și casele.
În timp ce peste tot sunt trase focuri de artificii, Împăratul prezidează botezul fiului său, la ora 9 seara, la Palat. Era o măsură de prevedere, în cazul în care micuțul ar fi murit prematur.
Pentru această ocazie, Napoleon vrea să reinstituie tradiția dinastică.
Alaiul traversează grădinile Tuileries până la capelă, unde bebelușul este botezat de către Marele Capelan al Imperiului, cardinalul Fesch, în cadrul unei ceremonii somptuoase, în prezența întregii Curți.
Era doar o repetiție generală a botezului oficial care va avea loc în iunie, la Notre-Dame, cu 7.200 de invitați, printre care întreaga Familie Imperială, toată Curtea și instituțiile statului.
Simbolistica era evidentă: cu șase ani în urmă, tot la Notre-Dame, fusese încoronat împărat tatăl pruncului.
După ce și-a sărutat de trei ori fiul, Napoleon I îl ridică spre cer, în timp ce șeful heralzilor strigă de trei ori: „Trăiască Regele Romei”!
Împăratul avea chiar de gând să își încoroneze fiul în cetatea sfântă, însă circumstanțele nu i-o vor permite.
