Cum a rezolvat Nicolae Ceaușescu problema averilor ilicite

 

În ultima perioadă nu mai există buletin de știri fără o inițiativă a ANAF sau a Ministerului Finanțelor legată de impozitare sau de confiscarea și valorificarea bunurilor a căror proveniență nu poate fi justificată.

Adăugați la asta știri despre confiscarea extinsă sau vânzarea dificilă a bunurilor constituite sechestru și obținem imaginea unei țări în care Fiscul e o știre chiar dacă agenda publică e acaparată de alte subiecte.

Istoria vine din nou în ajutorul celor care vor să înțeleagă prezentul. În urmă cu 51 de ani, Marea Adunare Națională adopta o lege care avea să rămână timp de decenii spaima românilor, nu numai a celor bogați, fiecare putând fi ținta denunțului unui vecin invidios, a unei iubite nefericite sau a unui coleg de serviciu.

Oamenii vorbeau de lege alintând-o „IL 18”, inspirați de popularul avion sovietic, ca și cum știau ei că vântul rece al confiscărilor venea din Est, dar legea chiar a lovit mulți români.

Bunuri, impozitate cu 80% din valoare

În expunerea de motive pentru adoptarea acestei legi se spune, în inegalabila limbă de lemn a acelor ani: „Există însă cazuri cînd, datorită rămășițelor burgheze în conștiința oamenilor, a vechilor moravuri, a influențelor pe care le mai exercită concepțiile ostile socialismului, se manifestă unele fenomene negative în procesul dezvoltării noastre sociale, cum este și tendința de înavuțire a unor persoane, de acumulare de bunuri prin alte mijloace decît prin muncă cinstită.

Asemenea interese egoiste, străine eticii societății noastre și principiilor de echitate și justiție socială, nu pot fi  tolerate sub nici o formă. Acumularea de bunuri din venituri neprovenite din muncă este de natură a transforma
proprietatea personală într-un instrument de exploatare a muncii altora sau de speculă.”

Legea, așa cum a conceput-o chiar Nicolae Ceaușescu, prevedea: „Poate fi supusă controlului, în condițiile prezentei
legi, proveniența bunurilor oricărei persoane fizice, dacă sînt date sau indicii că există o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale și nu se justifică dobîndirea licită a bunurilor. Controlul privește bunurile dobîndite după data de 1 ianuarie 1962, atît cele existente în patrimoniul persoanei în cauză, cît și cele înstrăinate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. (…)

Valoarea  bunurilor a căror proveniență nu se justifică este supusă unui impozit de 80%. Prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobîndirea sau sporirea bunurilor.”

Sesizările de la cetățeni sau organizațiile socialiste

Il 18 a fost legea care a speculat perfect zicala românească legată de starea de sănătate a caprei vecinului. Principală sursă a verificărilor averilor ilicite au fost sesizările cetățenilor.

„Controlul provenienței bunurilor prevăzute la capitolul I se face:

a) în temeiul sesizărilor, dacă sînt scrise și semnate, ale oricărei persoane fizice sau ale conducerii organizației socialiste la care persoana în cauză a prestat sau prestează vreo activitate, indiferent de natura acesteia;

b) la cererea persoanei căreia i s-au adus imputări publice în legătură cu proveniența bunurilor sale;

c) la sesizarea organelor financiare, a celor de urmărire penală sau a instanțelor judecătorești, cînd acestea dețin date, rezultînd din activitatea lor, cu privire la disproporția vădită dintre valoarea bunurilor și veniturile unei persoane.”

Sesizările nu erau verificate de oricine, ci de comisii speciale:

„Verificarea sesizărilor și a cererilor arătate la art. 3 se face de o comisie de cercetare, care funcționează pe lîngă  fiecare tribunal județean și este alcătuită din:

– doi judecători desemnați de președintele tribunalului județean, dintre care unul în calitate de președinte;

– un procuror desemnat de procurorul șef al procuraturii județene, un delegat al administrației financiare județene și
un deputat în consiliul popular județean, municipal sau orășenesc, ca membri.

Comisia are un secretar desemnat de președintele tribunalului județean dintre grefierii acestei instanțe.”

Din tată-n fiu

Potrivit legii, ancheta nu se putea face fără încunoștiințarea celui acuzat, fără a i se permite să formuleze apărări sau fără o documentare concretă la autoritățile de profil.

În final: „Comisia hotărăște, prin încheiere motivată, cu majoritate de voturi:

– clasarea cauzei, cînd constată că proveniența tuturor bunurilor este justificată;

– trimiterea cauzei spre soluționare judecătoriei în raza căreia se află domiciliul persoanei în cauză, dacă constată că proveniența unor bunuri anume determinate sau o cotă-parte din valoarea bunurilor nu este justificată;

– trimiterea cauzei la unitatea competentă de procuratură, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvîrșirea unei infracțiuni.

Prin încheierea de clasare se dispune și ridicarea măsurii de indisponibilizare a bunurilor.

Încheierea de clasare se comunică persoanei în cauză, celei care a făcut sesizarea, procurorului șef al județului și Ministerului Finanțelor, în termen de 15 zile de la pronunțare.”

La proces se putea constata că bunurile sunt obținute pe căi legale, și atunci se încheia procedura, sau se constatau
venituri nejustificate, și se trimetea dosarul la Finanțe pentru impozitarea cu 80%.

În cazul demnitarilor, întreaga procedură era mutată la Tribunalul Suprem, actuala Înaltă Curte de Casație și Justiție, cu doi judecători de la această instanță în comisia de verificare și cu un complet de șapte care să judece recursul.

Un alt element interesant este că prin legea 18/1968, moștenitorii unei persoane cercetate erau buni de plată, în măsura în care moștenirea acoperea paguba sesizată.

Un singur amănunt: comuniștii prezumau averea ca fiind ilicită

Experiența legislativă din ultimiii ani ne arată că inițiatorii celebrei ”Il 18” au urmași demni în politica românească. Din 1996 încoace au fost elaborate mai multe proiecte, unele fiind chiar adoptate, vizând averile a căror proveniență nu putea fi justificată.

Legea 18 din 24 iunie 1968 a fost modificată de câteva ori în cursul anilor de comunism, în 1971 și 1978, dar esența ei a rămas aceeași. Lovitura finală nu i-a dat-o schimbarea de regim din 1989, când se bănuia că trebuie să se fi  modificat și percepția asupra proprietății private, ci un ultim dosar întocmit în baza ei, cel al soților Anuța și Ioan Mihăilă. Ea a fost șefa unei secții de croitorie la Unirea Meșteșugarilor din Buhuși.

Exasperați de anchetele la care erau supuși încă din 1991, la reclamația unor colegi, ei au atacat la Curtea  Constituțională articolul al doilea din lege.

Judecătorii constituționali au observat că legea ceaușistă întra în contradicție cu noua Constituție, în sensul că prezuma caracterul ilicit al unei proprietăți.

Pe înțelesul marxiștilor, dar și al neomarxiștilor, nu cel acuzat trebuie să justifice averea, ci anchetatorii trebuie să dovedească faptul că a obținut-o în mod oneros. Un principiu astăzi uitat. CCR, pe 1 mai 1996, constată că „Il 18” era
neconstituțională. În luna octombrie a aceluiași an, este adoptată legea averilor ilicite.