Cum a preluat puterea Mussolini, dictatorul fricos

 

Pe 29 octombrie 1922, regele Italiei, Victor-Emanuel al III-lea, îl numește pe Benito Mussolini președinte al Consiliului de Miniștri. Este momentul în care începe să se instaleze un regim totalitar de tip nou.

Mussolini întemeiase în noiembrie 1921 Partidul Naționalist Fascist, primul partid din Europa Occidentală deschis ne-democratic.

Începând cu vara anului 1920, el și-a pus trupele paramilitare în serviciul contrarevoluției.

Ne aflam în plin „Biennio Rosso” („Cei doi ani roșii”), un val de anarhie și violențe de stânga încurajat de victoria revoluției bolșevice în Rusia și de apelul lui Lenin pentru formarea de partide comuniste în toată lumea, care să răstoarne sistemele parlamentare democratice.

Pe principiul „cui pe cui se scoate”, milițiile fasciste, numite și „Cămășile negre” după uniformele lor ușor de recunoscut, atacă cu violență nucleele comuniste, sindicatele muncitorești, grevele. Își bat victimele cu bastoanele, îi torturează administrându-le ulei de ricin (!) și uneori îi asasinează.

„Cămășile negre” sunt privite cu simpatie de o mare parte a italienilor, speriați de spectrul comunismului și de tulburările sociale ale Stângii. Fasciștii sunt tratați cu indulgență de forțele de ordine și sunt sprijiniți de patronatul italian.

Partidul lui Mussolini ajunge rapid un partid de mase, depășind 700.000 de membri în 1922 și reușește să intre în Parlament.

În august, același an, Partidul Fascist își demonstrează încă o dată forța zdrobind o grevă generală declanșată de Stânga împotriva sa.

Mussolini simte că este momentul să preia puterea. Se consultă cu ambasadorul american la Roma, Richard Washburn Child, și i se transmite că Statele Unite nu ar avea nimic împotriva instalării unui guvern fascist, ca un bastion în calea expansiunii bolșevice.

Inspirat de idolul său, Gabriele d’Annunzio și de ocuparea de către acesta a orașului Fiume la sfârșitul războiului, Mussolini amenință cu un mare marș asupra Romei.

Peste 40.000 de „Cămăși negre” din provincie încep să se îndrepte spre capitală, după ce, pe 24 octombrie, la Congresul partidului de la Napoli, Mussolini proclamase: „Programul nostru este simplu: vrem să conducem Italia!”.

În fața amenințării loviturii de stat, regele Victor-Emanuel al III-lea nu îndrăznește să decreteze starea de urgență, de frica izbucnirii unui război civil.

În plus, asemenea șefului guvernului italian din acel moment, bătrânul liberal Giacomo Giolitti (80 de ani), monarhul crede că, la urma urmei, fasciștii ar putea contribui la revigorarea unui regim în plină descompunere.

Pe 29 octombrie 1922, regele îi propune așadar lui Mussolini, care aștepta prudent la Milano evoluția evenimentelor, să preia conducerea guvernului.

Pentru simbolistică, totuși, „Cămășile negre” își continuă Marșul asupra Romei, neîntâmpinând nici o rezistență.

Pentru a crea imaginea unei preluări personale a puterii, având girul regal, Il Duce ia trenul de la Milano la Roma și își face apoi o intrare triumfală în capitală, în fruntea trupelor sale (foto).

În fruntea unui guvern care nu numără decât patru miniștri fasciști, Mussolini respectă la început regulile constituționale și democratice.

Talentul său oratoric precum și determinarea sa îi atrag simpatia intelectualilor, ca de pildă Benedetto Croce.

Fasciștii își continuă acțiunile de zdrobire a Stângii. Sărbătoarea Muncii de 1 Mai este suprimată. Grevele sunt interzise.

În noiembrie 1922, Camera Deputaților și Senatul votează acordându-i puteri depline Ducelui.

Spre deosebire de Hitler, zece ani mai târziu, Mussolini își afirmă autoritatea progresiv. În ciuda aparențelor și a lozincilor („Il Duce ha sempr ragione”), el va trebui în permanență să accepte compromisuri cu regele, cu armata, cu propriul partid și cu Constituția.

Conform actului fundamental, Mussolini nu era decât prim-ministru, lucru care îi va permite lui Victor-Emanuel, care era șeful statului și șeful armatei, să îl destituie în iulie 1943, prin „dictat regal”.

Hotărât lucru, Mussolini a fost un dictator aparte: amestec de emfază și prudență (adesea lașitate), el a fost opusul lui Hitler.