Prin luarea acestei decizii, s-a urmărit ca denumirea monedei să fie aceeaşi în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, să fie cât mai simplă şi să facă trimitere la Europa.
Euro este denumirea completă a monedei, şi nu un prefix care să preceadă denumirile monedelor naţionale.
În 16 decembrie 1995, Consiliul European, întrunit la Madrid, a adoptat oficial denumirea „Euro” pentru moneda unică europeană.
La 1 ianuarie 1999, Euro a devenit monedă oficială a 11 state membre ale UE, fiind introdusă ca monedă virtuală pentru efectuarea de operaţiuni de plată care nu implicau bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile.
Până la 1 ianuarie 2002, vechile monede, considerate subunităţi ale euro, au continuat să fie folosite pentru plata în numerar.
La data de 1 ianuarie 2002, Euro a fost introdus sub formă de bancnote şi monede în 12 ţări din Uniunea Europeană: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania.
Ca urmare a decalajului orar, locuitorii din teritoriul francez Reunion, insulă situată în Oceanul Indian, au fost primii care au inaugurat noua monedă, la 20.00 GMT.
Două ore mai târziu, Euro a intrat în circulaţie şi pe continentul european, mai întâi în Finlanda şi Grecia, la 22.00 GMT, iar o oră mai târziu în majoritatea celorlalte state care au aderat la noua monedă: Germania, Austria, Belgia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. Au urmat Irlanda şi Portugalia, începând cu 00.00 GMT.
Istoria monedei Euro începe la 1 iulie 1990, când a debutat prima fază a Uniunii Economice şi Monetare (UEM).
La 1 ianuarie 1993, a fost definitivată Piaţa Unică, pentru ca la 1 ianuarie 1994 să înceapă faza preparatorie a Uniunii Economice şi Monetare. În data de1 noiembrie 1993, a fost stabilită compoziţia monedei ECU.
Cea de-a doua fază a UEM a început prin înfiinţarea Institutului Monetar European, la 1 ianuarie 1994.
Statele membre au acţionat pentru combaterea deficitelor bugetare şi pentru atingerea convergenţei economice.
La 15 şi 16 decembrie 1995, Consiliul European a adoptat denumirea de Euro pentru moneda unică. A fost stabilit calendarul trecerii la Euro. Decizia cu privire la intrarea irevocabilă în cea de-a treia etapă a UEM a fost luată în 1996, iar la 2 mai 1998, la summit-ul de la Bruxelles, liderii UE au aprobat lista celor 11 ţări participante la primul val: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. Au optat pentru amânarea participării la euro: Marea Britanie, Danemarca şi Suedia.
Politica monetară este aceeaşi pentru toată zona euro şi este hotărâtă de Banca Centrală Europeană, care şi-a început activitatea în iulie 1998, la Frankfurt.
În prezent, Euro este moneda unică adoptată de 19 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, ele formând zona euro. Acestea sunt: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia şi Spania.
De asemenea, moneda Euro este folosită fie ca mijloc legal de plată, fie din motive practice, de o serie de alte ţări, cum ar fi statele vecine sau fostele colonii.
În total, este utilizată de aproximativ 343 milioane de cetăţeni europeni. Moneda Euro a devenit a doua monedă internaţională, ca importanţă, după dolar.
Monedele de Euro au următoarele valori: 1 cent, 2 cenţi, 5 cenţi, 10 cenţi, 20 cenţi, 50 cenţi, 1 euro şi 2 euro. La rândul lor, bancnotele de Euro au valorile: 5 euro, 10 euro, 20 euro, 50 euro, 100 euro, 200 euro şi 500 euro.
Alături de alte şase ţări (Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia, Suedia, Ungaria), România se înscrie în rândul statelor membre ale UE care au obligaţia adoptării monedei Euro, ceea ce înseamnă practic participarea cu drepturi depline la Uniunea Economică şi Monetară, odată cu îndeplinirea tuturor condiţiilor necesare, respectiv a criteriilor de convergenţă nominală (stabilitatea preţurilor, finanţele publice, stabilitatea cursului de schimb, ratele dobânzilor pe termen lung), juridică şi reală (indicatori, precum nivelul PIB/locuitor, productivitatea muncii, energointensivitatea, etc).
Rapoartele de Convergenţă, elaborate o dată la doi ani de Banca Centrală Europeană şi Comisia Europeană, pun accent din ce în ce mai mare pe convergenţa reală.
Astfel, în perioada premergătoare adoptării monedei unice, economia naţională trebuie să parcurgă ajustările necesare integrării în zona euro, marcate de reforme structurale ample, cu efecte asupra competitivităţii sale generale.
La data elaborării Raportului de Convergenţă al Băncii Centrale Europene din 2018, România îndeplinea doar o parte din criteriile de convergenţă nominală şi din cele de convergenţă juridică.
În cuprinsul Programului de Convergenţă 2019-2022, este precizat faptul că România îşi menţine angajamentul de aderare la zona euro, stabilindu-şi ca ţintă anul 2024.
Sursa: Agerpres
