La scurt timp după moartea profetului Mahomed (632), urmașii săi, califii din dinastia Omeiazilor își stabilesc capitala la Damasc.
Însă, o revoltă iscată în Persia duce în anul 750 la masacrarea califului și a întregii sale familii. O nouă dinastie, a Abasizilor, se ridică la putere. Aceasta se va instala mai târziu la Bagdad.
Totuși, un Omeiad reușește să scape de masacru. Este vorba de nepotul califului Hișam, numit Abd al-Rahman al-Daklil.
După îndelungate peripeții prin Africa de Nord, Al-Rahman debarcă în Spania.
Peninsula Iberică fusese cucerită în urmă cu jumătate de secol de către o căpetenie berberă, pe nume Tarik, supusă dinastiei Omeiazilor. Acesta și oștile sale răsturnaseră de la putere dinastia regală care se trăgea din vizigoți.
În amintirea acestei victorii, Omeiazii își păstraseră în Spania numeroși fideli printre trupele de ocupație musulmane, mai ales printre soldații de origine yemenită sau berberă.
Cu ajutorul acestora, al-Rahman ia puterea la Cordoba, unde își ia titlul de emirul el-Andalus (numele arab al Spaniei).
Abd al-Rahman I va organiza în țară o administrație exemplară. De asemenea, va unifica islamul andaluz și va calma tensiunile între musulmanii de origine arabă și cei de origine berberă, veniți din Africa de Nord.
Nu va reuși însă să supună regiunile muntoase din nord, care vor rămâne creștine, dar va reuși să respingă atacurile lui Carol cel Mare și ale nepotului său, Roland.
