Cum a ajuns Grigore Leșe, de la suflatul în fagot, să tragă cu obuze cât purcelul din tancuri sovietice

 

Astăzi, 20 februarie, Grigore Leșe, un artist exponențial al acestei țări, împlinește 67 de ani. Un bun prilej pentru amintiri.

La Editura Lumea Credinței a apărut recent volumul Chipurile umilinței. Amintiri, destăinuiri, mărturii. Grigore Leșe în dialog cu Răzvan Bucuroiu.

O grupare de dialoguri în caleidoscop, în care artistul își pune sufletul pe tavă, într-o „îngemănare de situații, de destine, de stări și de trăiri”, cum singur mărturisește.

Iată, ca pregustare, un fragment de la începutul cărții:

„Am să încep cu anul 1974, când am venit pentru prima dată să dau admiterea la Conservatorul din Cluj. A fost o întreagă poveste…

În acel an am terminat Liceul de Muzică din Baia Mare. Întotdeauna, la Liceul de Muzică se stabilea cine are șanse să dea examen și să intre la Conservator; că nu toți aveau șanse, era limpede.

«Cutare, tu la ce instrument dai admiterea?» «Ia să vedem, din clasă, cine unde vrea să meargă.» Iar unii profesori au zis: «Pe instrumente, are șanse mari Leșe Grigore».

M-am dus atunci să dau admiterea, iar la fagot era doar un loc. Era o probă eliminatorie, unde trebuia să cânți un concert obligatoriu – de exemplu, Concertul în Si bemol major de Mozart; trebuia să cânți o sonată – Marcello sau Paul Jelescu – Rapsodie dobrogeană, studii de concert, citire la prima vedere, apoi teorie muzicală, solfegii, dicteu. Dacă nu treceai probele eliminatorii, nu puteai merge mai departe în examen.

Eu am concurat pe un loc cu fagotistul de la… Cluj. Știam că atunci Conservatorul putea să admită doi pe un loc, să suplimenteze locul, în cazul unei diferențe mici de punctaj.

Era chiar cazul meu, perfect posibil și legal. S-a făcut cerere la minister. Eu am stat liniștit și am venit ca posibil student la Conservator. Cursurile începeau pe 1 octombrie, profesor era Arcu Constantin.

M-am apucat cu râvnă de studiu, cu speranța că o să vină cererea cu aprobarea suplimentării locului, conform promisiunilor. Era ceva firesc, însă aprobarea n-a mai venit niciodată. Cererea s-a aprobat, dar la alt instrument, la pian.

«Și tu, Leșe, du-te înapoi la Târgu Lăpuș și mai lasă-ne pe noi în pace!»

Ce să mai zic, dureroasă situație…

Da. Și uite-așa m-am trezit, tocmai în luna noiembrie, că trebuie să plec din Academie. Era singura facultate de unde studenții nu plecau în armată – avea un statut special doar pentru instrumentiști; era singura facultate din România care avea această excepție.

Eu, dacă n-am mai dus cererea că sunt student, eram bun de armată, care începea în septembrie. Și m-am trezit, în noiembrie, că trebuie să plec în armată și că trebuie să renunț la studenție și la visul meu…

Așa că m-am urcat în trenul pe care scria Buziaș – UM 01233. Eu, «fagotistul».

M-am prezentat la unitatea militară, spunându-le că am venit în armată. «Cum, tovarășe, ai venit în armată? Cine te-a trimis, că noi am început armata aici de când lumea și pământul!»