Cruciații protejați de piei proaspăt jupuite eliberează Mormântul Sfânt

 

Pe 15 iulie 1099, într-o zi de vineri, cruciații eliberează din mâinile musulmanilor orașul Ierusalim și Sfântul Mormânt.

Cruciații părăsiseră Europa occidentală cu trei ani în urmă, răspunzând chemării Papei Urban al II-lea de a elibera de sub ocupația „necredincioșilor” Mormântul lui Hristos.

Pe 15 august, 1096, conform ordinelor Sfântului Scaun, cruciații au pornit către Țara Sfântă, sub conducerea legatului pontifical Adhémar de Monteil.

Această „călătorie la Ierusalim” nu se diferențiază, la drept vorbind, de precedentele „pelerinaje armate” către Țara Sfântă decât prin numărul mare de cruciați: circa 150.000 de oameni, dintre care, după trei ani de drum chinuitor, vor ajunge sub zidurile Ierusalimului doar a zecea parte.

După greutăți cumplite, cele patru armate de cruciați, sau ce mai rămăsese din ele, sosesc în Siria și pătrund apoi în Palestina.

Armata lui Raymond de Saint-Gilles ajunge prima la Betleem, unde este întâmpinată cu entuziasm de creștinii din cetate.

În fine, pe 7 iunie 1099, cruciații zăresc cupolele Orașului Sfânt.

Asediul se anunță dificil, mai ales din cauza arșiței verii, dar și a lipsurilor pe care oastea creștină le înregistrează după un drum atât de lung și anevoios.

Din fericire, un batalion genovez face un raid până la Jaffa, unde, prin jaff, procură cele necesare asediaților.

Atacul începe pe 14 iulie 1099, însă garnizoana egipteană dă o ripostă neașteptat de puternică, incendiind turnurile mobile ale cruciaților cu „foc grecesc”, un combustibil foarte puternic, inventat de bizantini.

În dimineața zile de 15 iulie, Godefroy de Bouillon și fratele său, Eustache, din stirpea lui Carol cel Mare, reușesc să se apropie de ziduri la bordul unui turn mobil acoperit cu piei de animale proaspăt jupuite, care îi protejează de focul teribil azvârlit de pe creneluri.

În curând, o mulțime de scări se lipesc de zidurile Ierusalimului, pe care cruciații se pot cățăra, copleșindu-i pe asediați.

Apărătorii Orașului Sfânt scapă cu viață, grație lui Raymond de Saint-Gilles, care le acordă un permis de liberă trecere până la țărmul mării.

Nu același lucru se întâmplă cu locuitorii care s-au refugiat în moscheile de pe esplanada Templului.

Lui Godefroi îi este propusă coroana de Rege al Ierusalimului, dar acesta refuză, afirmând că nu poate purta o coroană de aur în orașul în care Iisus a purtat o coroană de spini.

Titlul pe care și-l asumă și sub care va conduce Ierusalimul până la moartea sa, pe 18 iulie 1100, este cel de „Protector al Sfântului Mormânt”.