Viaţa însă în satele de dincolo, de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv”, luate de comisarii poporului şi de preşedinţii sovietelor.
Intr-o zi, ne-am pomenit cu o așa zisă „brigadă de instructori, pentru colectivizare”. Nu ştim de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într-un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraş.
Unul dintre instructori a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câţiva tineri de-ai noştri. El ne-a spus cam aşa: Că până acum am fost sclavi şi că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la şcoli, şi să ne facă oameni.
Noi am venit să vă salvăm!
Voi trăiţi aicea în sate, ca animalele, dormiţi în case de pământ muced, eşiţi în zori cu plugul la arat, şi vă înhămaţi la el câteodată, alături de vită. Mâncaţi mămăligă de porumb încins şi nu ştiţi ce va să zică demnitatea de om. Aşa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiţi.
Noi vă vom face oameni, aducându-vă maşini agricole, trimiţându-vă aici ingineri şi technicieni; veţi munci mult mai puţin ca înainte şi veţi produce mai mult.
In toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări şi în flăcărează tineretul cu poveşti de acestea.
Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viaţa ne învăţase că nu trebue să dăm crezare din prima clipă vorbelor omeneşti, am aşteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii.
Insă, tineretul s-a dat dela început de partea lor. Aşa s-a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute şi mii de sate din Rusia.
Aceste brigade împart deci satul în două.
Ele arată că pentru mântuirea poporului trebue ca sătenii să treacă de partea colectivului şi să primiască acest nou fel de muncă. Mulţi săteni nebănuind ce şarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta.
Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate aşa de frumoase, trebue ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc. „Faceţi acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei.
Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv.
Atunci, satul s-a împărţit în două: bătrânii de o parte şi tineretul de alta.
Noi, bătrânii, ştiam că aşezările omeneşti se schimbă cu multă greutate, într-o curgere de mulţi ani, încetul cu încetul. Ştiam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare.
De aceea nu am vrut să ne înscrim în colectiv. Unii din noi îşi spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile şi înşelătoria cu declaraţia că nu ne sileşte nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalţi.
Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beţie a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna.
Pe atunci, nu ştiam toate acestea, şi am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne sileşte să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulţi tineri şi chiar unii gospodari, unii amăgiţi de făgăduinţi, alţii de teamă, au trecut în ceată celor cari au vrut să se înscrie în colectiv.
După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s-a urcat, care în maşini, care pe caii lor, şi au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv, şi de cei cari nu trecuseră.
Deportații
S-a scurs după aceasta un timp, şi aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează „comisia de control”.
Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subțiori, cu revolvere la brâu şi au înşirat pe o masă, listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemaţi de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv.
După ce i-a strâns pe toţi într-un loc, în piaţă, unul din comisia de control ne-a spus:
„Aţi contravenit decretului comisarului poporului dela agricultură. cu privire la organizarea colectivului în sate. Aşadar, v-aţi mărturisit singuri că voiţi să sabotaţi opera de colectivizare, care este însuşi sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteţi comunişti şi aţi declarat aceasta făţiş! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice şi a comunismului şi de aceea veţi fi pedepsiţi!”.
Când am auzit aceasta, inima ni s-a strâns, fiindcă ştiam că o ameninţare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită.
Credeam că vom fi pur şi simplu condamnaţi la moarte, după cum e obiceiul.
Ne aşteptam să fim înşiraţi la zid şi să fim împuşcaţi.
Ochii noştri se ţintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii şi la armele soldaţilor cari-i însoţiau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea.
Deşi ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv şi vechiul fel de muncă, totuş, preşedintele comisiei ne anunţă:
„S-a hotărât să fiti amendaţi!”.
Aici poate, în ţara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai uşoara, decât moartea. Dar la ruşi nu este aşa și am să vă arăt îndată de ce:
Comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului şi adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus.
Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o suma extraordinar de mare, deoarece acolo se socotește rubla încă în aur.
Dintre toți locuitorii unui sat abia dacă se găsește unul, cel mult doi, în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-și toată averea, să găsească această sumă.
Iar dacă nu poți plăti amenda, aceasta îți este pe loc schimbată în altă pedeapsă și aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor cari refuză plata amenzii. Pedepasa pentru un astfel de refuz este în general surghiunul.
Cei cari plătesc scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată.
Ceilalți sunt puși imediat să formeze coloane și sunt trimiși, sub bună pază departe, fără să știe nici ei unde. Din propria mea viață știu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Arhanghelsk, în Marea Albă, sau în niște insule din Oceanul Înghețat de Nord.
În urma deportațilo, în sat, rămâne una din aceste situații: sau deportatul nu avea familie și atunci pământul lui se duce singur la colectiv, sau dacă are nevastă și copii, aceștia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul.
Soli ai nenorocirei şi foametei
Femeea e lăsată în pace un timp, după care altă comisie îşi face apariţia în sat, şi toţi sătenii tremură de groază, la ivirea acestor soli ai nenorocirei şi foametei. Femeea deportatului este şi ea de data asta supusă la amen dă, sub cuvânt că n-a aderat nici ea la colectiv dacă soţul ei e deportat, că deci e şi ea contra colectivului.
Femeea rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare, şi e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulşi de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimişi la leagănele colective (crèches) pentru a fi crescuţi în ideile comuniste sub cuvânt că părinţii lor „culaci”, sau anti-colectivişti, nu le-ar fi putut face o educaţie comunistă.
Dacă copiii sunt mai mari, sau îşi iau lumea în cap, şi hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca nişte haite de lupi, sălbăticindu-se, sau, dacă e vorba de flăcăi, sunt şi ei amendaţi, deportaţi sau băgaţi la ocnă.
Aşa s-au împărţit şi s-au stins multe familii de „culaci”.
Mii şi mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un „culac” n-a scăpat.
Viața „colectivului”
Trebue să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toţi cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv, au fost îndepărtaţi sau ucişi, încep să sosească inginerii şi maşinile trimise de la centru.
Satul rămâne uimit când se ivesc acele maşini, numite tractoare, dihănii de oţel, nemaivăzute, pluguri automate şi tot felul de maşini agricole, cu motoare, însoţite de echipe de ingineri şi de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte inult pe unii dintre părtaşii colectivului.
Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-1 putem înţelege.
De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate, şi oamenii erau mai mult leneşi decât harnici, acum toată lumea munceşte de dimineaţă până seara, şi la început e multă voe bună şi chiar veselie.
Dar aceasta nu durează mult.
Când a venit culesul recoltei, şi-au dat seama oamenii că nu numai munca s-a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparţinea ogorul muncit, dar şi rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strânge recolta tuturor oamenilor.
Din tot ce s-a produs în sat, trei sferturi s-au încărcat în vagoane şi s-au expediat undeva unde nici sătenii nu ştiau. După aceasta, a venit şeful cooperaţiei în sat, şi a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om.
Și Armata Roşie trebuie să ia o parte
S-a făcut socoteala câţi au muncit în sat şi, să zicem că s-a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s-a
încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, preşedintele cooperaţiei ţine un discurs şi spune sătenilor că şi Armata Roşie trebue să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări şi ţări ideia comunismului”, şi atunci sătenii încuviinţează ca zece la sută să fie pentru Armata Roşie, aşa că la urmă, câştigul sătenilor se reduce Ia 5% din toată recolta, ceea ce împărţit la fiecare sătean, e o batjocură.
In afară de asta, artea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare şi tot satul e condamnat să flămânzească.
Au trecut patru ani fără să fi mâncat o dată carne
Dar nu numai cerealele, ci şi găinile, ouăle, untul, laptele şi toate produsele săteşti se colectivizează. Controlorii speciali, colindă satul, şi notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la oraşe.
In satul meu, au trecut patru ani fără să fi mâncat o dată carne de pasăre, deşi în gospodăria mea creşteam găini.
Mi-am adus aminte că la unCrăciun, li s-a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Ştiam că vreo trei inşi din sat reuşiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creşteau în ascuns.
Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într-un sac, a adus-o ncasă, şi am băgat-o în pod. In a doua noapte am încercat s-o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s-a făcut o jele mare şi n-am mai tăiat-o.
Ca să scape de „Colectiv” și de deportare, sătenii îşi iau lumea în cap, fugind peste Nistru
Aci, sunt urmăriţi de grănicerii sovietici, şi decimaţi…
