Alisa Meissner (foto-centru) suferă până în ziua de azi de pe urma deciziei regimului sovietic de a-i alunga întreaga familie din Moscova, din cauza descendenței sale germane.
Alisa trăiește și acum într-un sat, la vreo 40 de kilometri de Gulagul unde familia sa a fost trimisă în anii 1940, după începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În ciuda reabilitării familiei sale, a denunțării crimelor lui Stalin și a prăbușirii URSS, ea nu a mai putut pleca niciodată de acolo.
„A fost o condamnare pe viață”, le-a declarat ea reporterilor The Guardian, în satul din regiunea Kirov, la 600 de kilometri est de Moscova, unde trăiește. „Mama mea a murit aici. A fost exilată și nu s-a mai putut întoarce niciodată. Iar eu îmbătrânesc. Însă vreau să trăiesc. Și vreau să trăiesc la Moscova.”
Milioane de cetățeni sovietici au fost surghiuniți în vasta rețea de închisori și lagăre, în vremea lui Stalin, pentru crime de cele mai multe ori imaginare.
În cazul lui Meissner, „vina” a fost apartenența la etnia germană.
Acum, ea și alți 1500 de descendenți ai exilaților lui Stalin, „Copiii Gulagului” au început o bătălie în justiție prin care solicită o mică compensație pentru viețile care le-au fost furate.
Meissner, de pildă, cere un apartament în Moscova, unde, înainte de Revoluția comunistă, familia sa deținea o farmacie celebră și unde funcționează astăzi un butic de cristaluri și un restaurant franțuzesc.
Lupta în justiție durează de treizeci de ani, iar mulți dintre cei care solicită reparații au peste 70 de ani.
„Se gândesc că suntem bătrâni și așteaptă să dispărem de pe suprafața pământului”, spune Meissner. „Însă noi dorim să trăim, în ciuda tuturor.”
Se părea că, pentru „Copiii Gulagului”, există puține speranțe, până în 2019, când au obținut o mare victorie la Curtea Constituțională.
Însă aceasta ar putea fi subminată de o lege nouă, care ar urma să-i plaseze pe o listă de așteptare de zeci de ani, pentru a obține un nou spațiu locativ.
ONG-ul Memorial, o organizație pentru drepturile omului care se ocupă de crimele din vremea regimului sovietic, a prezentat propuneri legislative pentru a le da satisfacție victimelor comunismului.
Se așteaptă ca Duma de Stat să ia o decizie în luna martie.
Grigori Vaipan, un avocat care a reprezentat-o pe Alisa Meissner și pe alți „Copii ai Gulagului” la Curtea Constituțională, afirmă că majoritatea politicienilor nu doresc să discute problema victimelor represiunii comuniste.
„Represiunile sovietice sunt un subiect delicat pentru guvernul rus actual”, spune el, citat de The Guardian. „Oamenii care sunt acum la putere în Rusia vor să sublinieze succesele și realizările perioadei sovietice și să nu vorbească despre momentele cele mai întunecate ale istoriei Rusiei din secolul XX.”
Roman Romanov, directorul Muzeului de Istorie a Gulagului de la Moscova, care a cunoscut o impresionantă dezvoltare în ultimii ani, afirmă că s-au înregistrat progrese în recunoașterea represiunilor sub Stalin, însă birocrația rămâne unul dintre principalele motive ale întârzierilor pentru acordarea de reparații victimelor.
După începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia Meissner a fost deportată în Kazahstan, în 1941, unde bunicul Alisei a murit după numai un an.
Mama ei a fost trimisă în regiunea Kirov, în 1943, pentru a munci la o exploatare forestieră. Apoi au fost mutați în orașul Ojmegovo, în aceeași regiune, în 1949.
„Exista o secție de poliție unde trebuiau mereu să se prezinte”, spune Alisa despre orașul unde s-a născut în 1950. „Erau foarte mulți deportați. Nu mai exista practic nici un loc unde să locuiești.”
Lui Meissner i s-a permis să părăsească Ojmegovo la vârsta de patru ani, în 1954, iar mamei sale i s-a permis să plece din orășel în 1956.
Însă nu au putut părăsi localitatea, deoarece tatăl Alisei era singurul fierar și autoritățile nu i-au permis și lui să plece.
Tatăl a murit la Ojmegovo în 1977, iar mama, tot acolo, în 1988, în timp ce localitatea, cu gospodăria ei colectivă, s-a trasformat într-un oraș fantomă, greu accesibil cu mașina.
„Singurele persoane care au rămas acolo sunt cele care nu au putut pleca”, spune Meissner.
Și alți descendenți ai victimelor Gulagului sunt captivi în orașe și sate îndepărtate, așteptând mila guvernului.
Meissner și soțul ei au reușit să părăsească Ojmegovo și să se instaleze într-o localitate învecinată la sfârșitul anilor 1980.
Din când în când, ea a vizitat Moscova, mergând la apartamentul pe care familia sa îl deținea. Nu i s-a permis să intre. Cu aceste ocazii, vizitează și un cimitir german unde sunt îngropați bunica sa și alte rude.
Actele care confirmă că ea și familia ei au fost reabilitați „nu înseamnă nimic, primești doar o reducere cu 50% la utilități”.
Însă, chiar și la vârsta de 70 de ani, Alisia este gata să se mute cât mai repede posibil la Moscova.
„Îmi doresc foarte mult să câștigăm”, spune ea. „Cu adevărat, sper să nu fi trecut prin toate astea de pomană.”
