A fost acuzată de a fi știut – și de a nu fi denunțat – de organizarea unei manifestaţii studențești de protest care ar fi trebuit să aibă loc în Piaţa Universităţii în 5 noiembrie.
Judecată în aprilie 1957 în lotul „Alexandru Ivasiuc”, a fost condamnată la șase luni închisoare.
Fiind deja în arest de șase luni, este eliberată la scurt timp după pronunțarea sentinței „Lotul Ivasiuc”.
Sentinţa nr. 481 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost dată la 1 aprilie 1957: Alexandru Ivasiuc , considerat şeful grupului, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, Mihai Victor Serdaru, Dan Stoica şi Mihai Rădulescu au primit 4 ani, Constantin Iliescu, Alexandru Tătaru , Remus Petcu 2 ani, Paul Iliescu, Vasile Brânzan 1 an, Christa Depner 6 luni închisoare corecţională, toţi fiind încadraţi la delictul de agitaţie publică.
Alexandru Ivasiuc
Născut la 12 iulie 1933, în Sighetu Marmației, Alexandru Ivasiuc și-a făcut studiile primare și medii în capitală și în orașul natal, apoi studii de filozofie și medicină (neîncheiate) la București, unde a încercat să organizeze un miting studențesc de solidarizare cu revoluția maghiară din toamna lui 1956.
Condamnat la cinci ani de închisoare, a cunoscut rigorile penitenciarului din Jilava și lagărele de muncă din Periprava, Salcia, Stoenești etc., până în 1961, ca și domiciliul obligatoriu din satul Rubla, alături de N. Carandino, C. Coposu, M. Serdaru, I. Varlam ș.a., în anii următori.
Angajat, mai târziu, la Ambasada Statelor Unite, a avut șansa unei burse în „lumea nouă”, care i-a permis să conferențieze la universități americane pe teme de cultură românească.
A debutat, în Gazeta literară, cu o schiță în 1964 și a devenit scriitor de succes prin romanele Vestibul (1967), Interval (1968), Cunoaștere de noapte (1969), Păsările (1970), Apa (1973), Iluminări (1975), Racul (1976), publicate într-o cadență vertiginoasă, care l-a impus iute în „noul val”.
A și ajuns un timp secretar al Uniunii de resort și redactor-șef la Editura Cartea Românească, iar la urmă director al unei case de filme. Cărțile sale au fost intens discutate în presă, ca drame ale cunoașterii, configurând un moment aparte − al prozei de idei − și întâmpinat ca atare de critică.
A murit la cutremurul din martie 1974.
Alexandru Zub despre deținutul Ivasiuc
L-am cunoscut personal într-un lagăr de muncă, la Salcia, în toamna anului 1959.
El venise acolo de la Periprava, cu puțin timp înainte, eu am fost adus de la Jilava, unde stătusem un timp cu un coleg al său de lot, regretatul Mihai Rădulescu, student la filologie, pasionat de limbi străine și de literatură.
Am aflat astfel, secvențial, mica și dramatica poveste a „lotului Ivasiuc”, condamnat la finele lui 1956 pentru tentativa de a-i mobiliza pe studenți contra „regimului democrat-popular”, în chiar timpul Revoluției Maghiare.
Când am ajuns la Salcia, într-o splendidă zi de noiembrie, spre seară, după un drum anevoios cu duba feroviară și un vas neacoperit, pe Dunăre, deținuții din acea colonie erau strânși în grupuri, parcă la întâmplare, profitând de faptul că se puteau mișca în voie, discutând între ei și curioși să afle vești de la noii sosiți.
Numai că veștile, în lumea recluziunii politice, nu puteau fi prea noi, dat fiind regimul de izolare totală.
Contau însă și cele mai mărunte detalii pentru „analiștii” de ocazie.
L-am întâlnit acolo pe un vechi coleg, care făcuse liceul la Dorohoi și facultatea de ziaristică în capitală, Constantin Florin Pavlovici, fiul unui învățător din Hudești, căruia îi pierdusem urma de tot .
Ne-am descoperit iute cunoștințe, prieteni din partea locului, iar acum o cauză comună, aceea care ne adusese pe amândoi în Balta Brăilei.
Prin el, dacă nu mă înșală memoria, am ajuns în contact cu Alexandru Ivasiuc (Sașa pentru cei mai apropiați), care fusese „cazat” într-o baracă din stânga lagărului, unde căuta să-și refacă sănătatea precară, după stagiul epuizant de la Periprava.
Era mereu în centrul atenției, ca unul ce se manifesta febril în lumea ideilor, navigând cu dezinvoltură prin mai toate domeniile umaniste. Studiile filosofice și de medicină, lecturile nespus de ample și de variate îi îngăduiau să „atace” mai toate problemele de interes în acel mediu, de la psihologie și literatură la filozofie și istorie.
Păstrez în minte imaginea lui de la prima întâlnire, în acel colț de baracă, unde se mai aflau câțiva prieteni, veniți să-l ajute, eventual, dar mai cu seamă să-i asculte fascinantele divagații pe diverse teme.
Improviza, firește, dar cât de interesant, de surprinzător, punând la lucru un univers ideatic extrem de complex.
Îl puteai asculta oriunde se ivea un mic răgaz, seara, după apel sau în drum spre locul de muncă, în pauza de masă, căci Sașa era mereu în vervă, dispus a perora pe seama unei idei, a unui fapt, a unui context.
Perioadele de suspendare a muncii (din cauza vremii îndeosebi) erau cele mai intens puse în valoare de cei interesați să învețe ceva, iar Ivasiuc era plin de resurse, pe teme de filozofie, istorie, medicină, psihiatrie ș.a.
Regimul de conferențiar „pe cracă” îi asigura un auditoriu cvasi constant, alcătuit din tineri și mai puțin tineri. El însuși era dispus să asimileze date istorice, texte memorabile, după cum mi-am putut da seama, recunoscând în romanele sale fragmente din Goethe, Rilke, Schiller ș.a. .
