Comuniștii îi grăbesc moartea bătrânului diplomat Lahovary naționalizându-i casa

 

Intrat în uitare pe parcursul regimurilor dictatoriale succesive, bătrânul diplomat s-a confruntat cu dificultăți materiale, solicitând zadarnic recalcularea pensiei în timpul regimului antonescian și apoi comunist.

Naționalizarea casei familiei i-a grăbit sfârșitul, Alexandru Emanoil Lahovary stingându-se din viață în luna noiembrie 1950, la București.    

S-au împlinit 165 de ani de la nașterea lui Alexandru Emanoil Lahovary, pe 21 decembrie 1855, la Paris, unul dintre cei mai importanți și longevivi diplomați români, în activitate între 1877 și 1928.

Alexandru Emanoil Lahovary era descendent al unei familii boierești care a dat o serie de oameni politici conservatori, deputaţi, senatori, miniştri ori prim-miniștri ai României.

A copilărit în Franța, unde a urmat și studiile, devenind licențiat al Facultăţii de Drept a Universităţii din Paris, în 1877, și apoi doctor în drept la aceeași facultate, în 1880.

A fost căsătorit cu Ana Kretzulescu, cu care a avut șase copii.

Ana Kretzulescu-Lahovary era fiica politicianului și diplomatului Nicolae Kretzulescu, fost prim-ministru, ea însăși fiind o talentată scriitoare și o susținătoare activă a acțiunilor diplomatice și umanitare pentru România, într-o perioadă în care cariera diplomatică era inaccesibilă femeilor. 

Tânărul Alexandru Emanoil Lahovary a intrat în diplomație la 23 noiembrie 1877, ca atașat supranumerar (neplătit) al Agenției Diplomatice a României la Paris, fiind titularizat secretar de legație clasa a II-a în 1880.

A urcat rapid toate treptele carierei diplomatice din acea vreme, beneficiind de avantajul provenienței dintr-o familie influentă politic: secretar de legație clasa I (1881), consilier de legație (1888) și ministru plenipotențiar (1889).

A îndeplinit la începutul carierei misiuni în serviciul exterior la legațiile României din Paris (1877-1881) și Sankt Petersburg (1881-1885), apoi în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Străine de la București, ca șef al Diviziunii Consulare şi al Contenciosului în (1885-1886), pentru a reveni la Sankt Petersburg (1886), de unde și-a dat demisia în urma unui conflict cu ministrul de externe Dimitrie A. Strurdza.

A fost reprimit în diplomație ca șef al Diviziunii Politice (1888-1889) şi secretar general al Ministerului Afacerilor Străine (1889-1893), mandat marcat de o nouă demisie din funcție, în perioada martie-decembrie 1891.

A îndeplinit apoi însărcinările de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Roma (1893-1899), Constantinopole (1902-1906), Viena (1906-1908), Paris (1908-1917), revenind la Roma în ultima sa misiune (1917-1928).

Misiunile sale diplomatice s-au derulat în condițiile dificile de dinainte și din timpul Primului Război Mondial.    

La Constantinopole, Alexandru Em. Lahovary a avut un rol important în obținerea de drepturi civile pentru aromâni, la fel ca ceilalți creştini din Imperiul Otoman.

La Viena a sprijinit eforturile pentru emanciparea românilor din Imperiul Austro-Ungar, inclusiv prin accesul nediscriminatoriu la instituțiile de învățământ superior.

Filo-francez și pro-antantist convins, Alexandru Em. Lahovary a contribuit la pregătirea intrării în Război alături de Antantă și a susținut eforturile de război, în calitatea de reprezentant diplomatic al României la Paris și Roma.

După încheierea războiului, i-a revenit sarcina deloc ușoară de a negocia soluționarea problemelor determinate de diferendul privind datoriile de război ale României și problema ratificării de către Italia a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 privind recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România.

Numele său se legă și de înființarea Școlii Române de la Roma, precursoarea actualei Accademia di Romania.

Alexandru Em. Lahovary și-a scris memoriile după pensionare, publicând sistematic în anii 1930 în Revista Fundațiilor Regale.

Foto: Manifestare pentru cauza României la Paris (1917)

Sursa: Pagina de Facebook a Arhivelor Diplomatice ale MAE