Cine a fost primul medic din istorie și alte lucruri surprinzătoare despre istoria medicinei

 

Dintotdeauna oamenii au acordat o atenție sporită sănătății fizice și mentale.

Istoricul Caroline Rance a alcătuit pentru History Extra un top al cel celor mai neobișnuite șapte certitudini despre istoria medicinei.

1. Primii medici au fost femei

Prima atestare istorică pentru primele persoane pe care astăzi le-am numi medici datează din anii 2700 î.Hr. La situl arheologic din Saqqara, 20 de km de Cairo, Egipt, se află orașul antic Memphis și piramida lui Djoser. 

În aproprierea lor s-a găsit mormântul lui Merit Ptah, iar hieroglifele de pe mormânt indică faptul că ar fi fost “medic-șef”, o funcție înaltă pentru medicii din Egiptul antic. Ea este considerată primul medic din istorie.

După 200 de ani, un alt medic, Peseshet, a fost imortalizat în mormântul fiului său Akhet-Hetep. Ea era “șefa a medicilor femei”, una dintre funcțiile înalte de la acea vreme. Femeile medic, precum Merit Ptah și Peseshet, nu au fost excepții, ci o componentă respectată a societății din Egipul antic.

2. Prima operație de cataractă datează din secolul VI î.Hr.

Cea mai veche scriere medicală din lume este Sushruta Samhita, în sanscrită, în India. 

Originalul nu a fost conservat, doar forme derivate, însă există un consens că ar data din secolul al VI-lea î.Hr. 

Sushruta a fost un medic și profesor care a lucrat în orașul Benares (azi Varanasi din statul Uttar Pradesh) din nordul Indiei.

Samhita a fost o compilație de informații detaliate despre medicină, operații, farmacologie și managementul pacienților.  

Sushruta le recomanda discipolilor săi să nu încerce să trateze boli până nu au experiența practică necesară.

Intervențiile chirurgicale trebuiau exersate inițial pe fructe, de exemplu, extragerea de sâmburi. 

Se experimenta și pe animale moarte și pe saci de piele umpluți cu apă. 

Sushruta este și prima atestare a operațiilor de cataractă. Pacientul era constient pe toată durata operației și trebuia să își privească nasul, în timp ce medicul intervenea cu un ac. 

Zona era dezinfectată ulterior cu lapte matern și medicamente din ierburi. 

Pentru recuperare, pacientului îi era interzis să tușească, să strănute sau orice altă reacție care ar fi putut pune presiune pe ochi. 

În cazul în care operația reușea pacientul recupera parțial vederea, chiar dacă neclară.

3.“Copacul vieții” trata scorbutul 

În timp ce erau blocați în gheață la Stadacona (astăzi Quebec City), Canada, în jurul anului 1536, oamenii de pe navele lui Jacques Cartier s-au ales cu o boală rară. A început să le putrezească gura și să le cadă toți dinții. 

Aveau scorbut, o boală care se traduce prin deficiență de vitamina C. 

La primul voiaj din 1534, Cartier a răpit doi băștinași, pentru a-i aduce în Franța și a dovedi că a descoperit teritorii noi. 

Deși erau prizonieri, cei doi i-au arătat că în cazul în care mănâncă bucăți din coaja copacului „Annedda“ se pot vindeca în câteva zile. 

Francezul a crezut că încearcă să îl otrăvească, însă câțiva dintre membrii echipajului au încercat și s-au vindecat. Drept recompensă că i-au vindecat, Cartier a răpit alți nouă băștinași, care au murit la următoarea expediție înapoi în Canada în 1541. 

Cartier a păstrat secretul vindecării pentru el și oamenii săi, astfel că scorbutul a continuat să omoare marinari și în următorii 200 de ani.

4. Dacă vrei să vindeci orice – încearcă “teriacul”

Mithridates al VI-lea (120-63 î.Hr), rege al Pontului, Armeniei și al nordului Anatoliei, având reședința pe malul Mării Negre, pe lângă faptul că a fost cel mai mare dușman al Imperiului Roman, el a fost și tot timpul obsedat că cineva încearcă să îl otrăvească, așa cum se întamplase cu tatăl său. 

Și-a propus să devină imun la otravă și încerca să experimenteze luând doze mici de otravă. 

Când și-a dat seama cât de periculos este, a început să experimenteze pe prizonieri.

A creat otrava mithridate – un medicament care conținea toate formele cunoscute de antidot la otravă.

N-a reușit să pastreze secretul, fiincă a fost învins de liderul militar Pompei în anul 66 î.Hr și “medicamentul” său a ajuns la Roma. 

A fost îmbunătățit de medicul Împăratului Nero, Andromachus, cu o compoziție de 64 de ingrediente sub denumirea de ”teriac”. Cele mai multe ingrediente erau botanice (inclusiv opiu), dar se baza mult și pe carnea de viperă. 

A fost un medicament scump, dar bun la toate. 

În secolul al XII-lea, Veneția era principalul exportator în Europa, apoi în zona arabă și chineză. 

În 1745, medicul William Heberden a declarat medicamentul ca fiind ineficient, însă acesta a mai rezistat până în secolul al XIX-lea.

5. Anestezia generală ajuta pacienții de cancer la începutul secolului al XIX-lea

Kan Aiya, o femeie de 60 de ani, și-a piedut multe rude din cauza cancerului la sân. 

Când s-a îmbolnăvit și ea, a căutat ajutor în Japonia feudală. Era anul 1804. 

Seishu Hanaoka (1760-185) a studiat medicina la Kyoto și practica în Hirayama. El s-a axat pe dezvoltarea unei anestezii pe baza legendelor despre chirurgul chinez Houa T’o, care își adormea pacienții cu un drog în timpul durerii. Hanaoka a produs Tsusensan, o băutură caldă pe bază de plante. 

După câțiva pacienți decedați, și-a dat seama că doza e prea mare, însă la o doză corespunzătoare adoarme pacientul între  6-24 de ore, suficient pentru o operație complicată.

La 13 octombrie 1804, Hanaoka a operat-o pe Kan Aiya și i-a extirpat tumoarea sub anestezie generală. 

Au urmat alte cel puțin 150 de operații de acest fel. 

Kan Aiya ar fi decedat din cauza bolii în anul care a urmat, însă agonia i-a fost redusă în timpul operației.

6. Lipitoarea lovește Europa secolului al XIX-lea

Mulți nu știu, dar lipitoarea medicinală este folosită de mii de ani, chiar și astăzi, pentru restaurarea circulației sângelui după operații reconstructive. 

În realitate, folosirea lipitorii și-a atins apogeul la începutul secolului al XIX-lea. 

Medicul francez François-Joseph-Victor Broussais (1772–1838) a decretat că toate inflamațiile locale sunt tratabile cu lipitori, astfel că aceste creaturi au fost importate de pe tot globul până la punctul extincției, creându-se ferme prospere de lipitori. 

În 1822, chirurgul britanic Rees Price a denumit terapia cu lipitori sangui-suction.

7. Chirurgi ugandezi apelează la cezariană

În 1884, cezariana nu era o necunoscută. Ea datează din vremea Împăratului Cezar, când prin lege procedura trebuia aplicată în cazul în care viața mamei sau a fătului era în pericol.

În următoarii 1800 de ani a fost considerată o operație dificilă cu risc ridicat. Nu mică le-a fost mirarea chirurgilor scoțieni să afle de la medicul misionar Robert Felkin că în regatul Bunyoro Kitara (astăzi Uganda) cezariana era un lucru obișnuit. 

Chirurgii foloseau vin din banane pentru anestezierea mamei. Nivelul de pregătire al medicilor africani i-a șocat pe scoțieni. 

Faptul că operațiile reușesc, iar mama și fătul supraviețuiesc, într-o zonă a Africii fără intervenție colonială britanică, a creat nemulțumire, mai ales că britanicii continuau să răspândească teoria că în Africa sunt doar “sălbatici”.