37 de ani nu a știut cum a murit soțul său
Pentru a relata acele zile, apelăm la memoriile Mariei Arsenescu-Buduluca, pentru ”Memoria. Revista gândirii arestate, numărul 8. Maria și ”Gicu”, așa cum îl alinta, nu se mai văzuseră din 1947, când el a plecat în munți. Împreună aveau un copil, Dragoș.
”În iarna 1948 – 1949, pentru scurt timp – şi pentru ultima dată – am fost iar împreună. Închiriasem, în mare taină şi sub numele unui binevoitor, un apartament, în Bucureşti, pe strada Aviator Jean Texier, la numărul 19. Aici, am fost un pic fericiţi. Cu toate că îngrijorarea faţă de tot ce se întâmpla în ţară şi gândul la „fraţii” pe care-i lăsase acolo, sus, o clipă nu l-au părăsit.
Am aflat atunci că, nu mult după ce se ascunsese la Cetăţuia, a străbătut singur munţii până la Nucşoara, „tainiţa” grupului de acţiune patriotică a familiei Arnăuţoiu. S-a întâlnit cu Toma Arnăuţoiu, comandantul grupului şi amândoi au făcut un legământ. Şi-au jurat credinţă unul altuia şi unire în lupta lor. Iar fiindcă Toma Arnăuţoiu făcuse frontul cu grad de căpitan, iar soţul meu avusese gradul de colonel, el a fost recunoscut şi comandant al acestui nucleu.
Dar fericirea noastră, în casa de pe str. Aviator Jean Texier n-a ţinut mult. Prin aceeaşi reţea, vie şi mişcătoare, a partizanilor sfintei cauze pentru care se jertfise colonelul Gheorghe Arsenescu, ni s-a dat de ştire că ascunzătoarea noastră fusese dibuită. Chiar în noaptea în care am primit mesajul, ne-am despărţit. El a pornit spre Cetăţuia. Eu m-am întors, cu băiatul nostru, în subsolul de pe str. Vasile Lascăr, unde fusesem aruncată de autorităţile comuniste.
Şi, într-o zi, aflându-mă pe stradă, mânată de necazuri, am fost acostată de doi indivizi în haine civile. Mi-au poruncit să nu scot o vorbă şi să nu încerc să fug. Să-i urmez, pentru a da o declaraţie. Am făcut câţiva paşi, sub escorta lor, când mi-au acoperit vederea cu ochelari negri şi m-au îmbrâncit într-un automobil care a stopat lângă noi. După care, a demarat în viteză.”
Pentru Maria urmează ani lungi de arestări, eliberări, rearestări și lungi umilințe. Avea să îl mai revadă pe Gheorghe Arsenescu abia în 1962, când amândoi erau încarcerați, colonelul fiind capturat la 1 februarie 1960. Îl mai vede în timpul procesului, aude condamnarea la moarte pronunțată împotriva bărbatului iubit și apoi nu mai află nimic despre el.
” Cu toate preocupările legate de viaţa şi educaţia feciorului nostru, nici o clipă n-am încetat să mă gândesc la Gicu. Să mă zbat, în toate felurile, pentru a afla ceva despre el. Ani în şir – 37 la număr – am bătut la toate uşile şi am plâns în faţa tuturor manechinelor politice neîndurătoare, ca să aflu de soarta lui. Şi până la urmă, am aflat. O adresă a Tribunalului Militar teritorial Bucureşti, purtând numărul 27 din 27 februarie 1991, m-a informat că la data de 29 mai 1962, orele 20:30, în curtea penitenciarului Jilava, eroul se prăbuşise sub gloanţele plutonului de execuţie.”
Femeia care l-a ascuns, torturată până și-a pierdut mințile
În anii în care a stat ascuns, Arsenescu a scăpat din mai multe ambuscade. Una era să îi fie fatală. Pe 14 septembrie 1951, este rănit, dar este găsit de un loclanic din Câmpulung, Apostol Poștoacă. Va reuși să stea în casa acestuia până la arestare, adică aproape 9 ani. Aici, se înfirripă o poveste de dragoste cu Elena, fiica lui Apostol, ei având și un copil, Melania.
Elena Stanciu-Poștoacă avea să fie arestată și ea în 1960. A fost supusă la niște torturi atât de dure încât avea șă-și piardă mințile. Pentru a descrie drama ei apelăm la blogul ”Undeva, în est”, al lui Constantin Vasilescu:
” Precum în majoritatea cazurilor, urmele metodelor dure utilizate în anchetă nu reies în mod direct din dosare. Astfel, indiciile le-am extras în urma interpretării unor documente sugestive şi a coroborării acestora cu mărturii sau habitudini curente ale organelor de cercetare. La fel ca şi în celelalte speţe analizate aici, mutaţia psihică s-a declanşat în urma brutalităţii anchetatorului, coroborată cu angoasa produsă de ineditul situaţiei. O dovadă în acest sens este că la 11 martie Elena Stanciu „s-a cerut la anchetă”, ca să „recunosc sincer unele fapte pe care nu le-am declarat până în prezent”. Cu toate acestea este de presupus că presiunea nu s-a atenuat, ci dimpotrivă. Este dificil de stabilit în ce moment s-a declanşat mutaţia psihică, având în vedere durata mare de timp pe care s-au întins cercetările, însă cu siguranţă în toamna lui 1961 starea psihică a deţinutei se alterase vizibil.
Internată în spitalul penitenciar de la Văcăreşti, Elena Stanciu a fost supusă la numeroase controale şi expertize din partea unor comisii medicale care au constatat că aceasta prezintă un “sindrom discordant cu manifestări pseudodemenţiale”. În ciuda evidenţei, în martie 1962, o telegramă a M.A.I. solicita regionalei din Argeş să dispună ridicarea din spital a deţinutei Stanciu Elena, pe motivul că aceasta s-ar fi însănătoşit. Această precipitare, coroborată cu imposibilitatea Elenei Stanciu de a se restabili, a generat confuzie pe parcursul anului 1962, pacienta fiind internată la Văcăreşti şi readusă la Regionala M.A.I. Piteşti, pentru continuarea interogatoriilor, de mai multe ori.
Constrânşi de starea psihică gravă a deţinutei, anchetatorii au fost siliţi în cele din urmă să înceteze procesul penal, deoarece “în baza concluziilor trase de medici, învinuita Stanciu Elena nu poate fi trimisă în justiţie pentru faptele sale”, însă cu dispoziţia ca aceasta “să fie internată într-un ospiciu de alienaţi, întrucât prezintă pericol pentru societate, dacă va fi pusă în libertate”! În mod surprinzător, la 3 noiembrie 1962, Tribunalul Militar Craiova în deplasare la Piteşti a hotărât să respingă solicitarea Procuraturii Militare Piteşti şi să nu dispună internarea învinuitei.”
Rezistența românească din munți, ascunsă americanilor
Din păcate, drama luptei partizanilor români din munți nu a răzbătut dincolo de Ocean, deși lupta lor nu era total necunoscută. O telegramă CIA din 13 octombrie 1950, adică după ce fusese declanșat valul de arestări, este concludentă în acest sens. Agenții de la București nu știau nici măcar gradul și numele corecte ale ”Păunașului”, deși identificarea personajului este corectă în final.
Reproducem textul acestui document inedit:
”1.Un grup de rezistență, condus de maiorul Arsenescu, fost lucrător în Statul Major, este localizat în zona muntoasă din Muscel. Nu sunt disponibile informații asupra dimensiunii grupului de rezistență.
2.Popularitatea generalului Nicolae Rădescu s-a îmbunătățit, în amintirea activității sale mai vechi din România. Regele Mihai, totuși, rămâne cel mai popular din exilul românesc.
Comentarii: Acest comandament nu are informații despre maiorul Arsenescu. Există un locotenent-colonel Arsenescu, născut în 1907, care și-a început cariera militară în 1929 și care a intrat la școala de cadeți în 1930 și care a fost promovat sublocotenet în 1931. La 1 mai 1948 a fost promovat locotenent-colonel și, în cursul aceluiași an, a fost numit asistent la la cursul pentru colonei de tactica infanteriei. În septembrie 1948, Arsenescu a fost numit profesor militar.”
Nicolae Rădescu a fost ultimul premier înainte de comunistul Petru Groza. A fugit din România în 1946, înainte de abdicarea Regelui Mihai.
În legătură cu biografia luptătorului anticomunist refăcută de americani ea cuprinde multe erori. Anul nașterii este corect, semn că identificaseră oarecum personajul, dar ultimele informații sunt clar eronate, în 1948, Arsenescu fiind deja fugit în munți.
Foto: Wikipedia
