Cel mai bogat român din perioada lui Ceaușescu. Dumnezeu spune numele personajului la care nu te gândeai

 

Din cartea ”Cronos autodevorându-se”, a lui Dumitru Popescu, poreclit ”Dumnezeu” pentru puterea pe care i-o încredințase Nicolae Ceaușescu asupra culturii românești, am extras astăzi un pasaj dedicat dramaturgului Aurel Baranga.

Înainte de a-i lăsa drum liber lui Popescu-Dumnezeu să îi facă un portret într-un stil inconfundabil, trebuie amintit că Baranga nu a fost numai un dramaturg de succes, ci și un personaj important în societatea românească de dinainte de 1989. Autor al versurilor imnului de stat de după 1948, ”Zdrobite cătușe”, director al singurei reviste de satiră și umor, ”Urzica”, Baranga a murit în 1979.

 

Ipotetici dar imposibili creatori de „opere model”  

 

Aurel Baranga a fost un personaj aproape neverosimil al culturii comuniste. Din 1962 şi până când s-a stins, m-am tot frecat de el – nu în sens conflictual, ci al inevitabilei colaborări cu unul dintre cei mai fecunzi şi jucaţi autori dramatici români. Prin anii ’60 i se puneau în scenă două categorii de piese: cele dedicate eroismului pregătirii şi înfăptuirii revoluţiei (de tipul Pentru fericirea poporului şi Arcul de triumf) şi cele ce mimau conflicte sociale presupus tipice pentru societatea comunistă. Şi unele, şi celelalte erau minate de artificialitate, dimensiunile revoluţiei – evaluată după varianta istorică oficială – fiind inventate, iar conflictele sociale postrevoluţionare exprimând blândeţea toleranţei faţă de contradicţii, ori neînţelese ori trecute sub tăcere (un personaj pozitiv naiv, dar vânjos, se ambiţiona şi scotea din scenă un negativ irecuperabil, atrăgându-i de partea binelui pe negativii receptivi la educaţie şi idealuri).

Culmea e că aceste scheme treceau drept artă dramatică veritabilă, atrăgeau spectatori şi cucereau ropote de aplauze.

Aici intervenea dibăcia lui Baranga – om inteligent, plin de vervă, instruit până peste cap în materie de tehnică teatrală, cu un simţ excepţional al poantei populare încărcate de echivoc mărunt, a cărui capsă exploda imediat. Nu ştiu dacă o mai fi existat pe undeva un meşter atât de abil, în stare să scoată din povestioare însăilate pe deasupra realităţii efecte atât de vii şi proaspete, potolind setea de mişcare în scenă şi de vorbe în doi peri sau cu haz a galeriei.

Se dovedeşte că teatrul se pretează de minune la manipularea spiritelor superficiale, dornice să se distreze oricum, de care e plină lumea. 

Dar dincolo de cazna artizanală în atelierul intim, Baranga depunea o strădanie neobosită, perseverentă şi îndârjită în calitate de impresar al propriei opere. Asista la toate punerile în scenă şi, unde putea, la toate reprezentaţiile – cel puţin de început –, nu pentru a-i superviza pe regizori şi artişti, ci ca să audă cum sună textul în gura interpreţilor şi în urechea spectatorilor. Îşi adapta replicile din mers, conferindu-le cea mai bună sonoritate, cel mai savant impact, probându-le forţa din cuvinte, din silabe şi sunete.

Când operaţia finisării pe viu era terminată, trecea la valorificarea în stil mare a succesului, la lansarea operei pe scară naţio- nală. Nu exista undeva dezbatere pe marginea vieţii teatrale la care să nu fie prezent şi să nu se producă spectaculos. Era cel mai temut debater de şedinţă.

Nu avea conflicte cu autorităţile, ci cu teatrele, mai ales pentru că primele nu-i făceau greutăţi şi şi le dorea aliate în determinarea conducerii teatrelor să-l includă în repertoriu. Le făcea celor ce-l ignorau, măcar un an, rechizitorii înspăimântătoare, tăvălindu-i atât în mujdeiul principiilor timpului, partizane ale dramaturgiei naţionale, cât şi în sosul unei batjocuri de mare efect comic. Ştia ce face, nimănui nu-i convenea să se pună cu el. Era jucat în toată ţara, la zeci de teatre deodată – şi aici ajungem la mobilul mlădioasei şi vehementei sale strădanii: Baranga încasa fabuloase drepturi de autor, despre el spunându-se la un moment dat că e omul cel mai bogat din România. De altfel, nici nu ascundea acest lucru; nu trebuia decât să treci pe la „Athenée Palace”, între anumite ore ale serii, şi să arunci o privire la masa unde lua cina, într-o discreţie sobră, cu actriţa Marcela Rusu, pe care o aştepta la terminarea spectacolului.

Știa să-şi întreţină ca nimeni altul imaginea în ochii persoanelor influente. Intra pe uşă ras proaspăt la orice oră, cu părul grizonat (nu l-am cunoscut altfel), având impregnat în hainele bine croite, călcate impecabil, un suav parfum de tabac scump. Nu fuma pipă, dar îşi alegea cu grijă ţigaretele, pe care le fuma numai pe jumătate, aprinzându-şi mereu altele cu gesturi scurte şi armonioase de expert. 

Avea fie introduceri de principiu, plecând de la ultima teză oficială de partid, fie de efect teatral, improvizând anecdote suculente pe marginea pretinselor întâmplări la care tocmai asistase în drum spre întâlnire.

Ochii lui albaştri, deşi apoşi, aveau o vioiciune de rozător de pădure. Puteai citi în ei toate undele electrice care-l tra- versau în căutarea răspunsului cel mai suplu, când se afla în defensivă, sau în încordarea arcului, când se găsea în atac pentru recuperarea unei cât de mici poziţii pierdute. Nu turna pe nimeni, dar îşi manifesta îngrijorarea faţă de noile curente artistice radicale. La accentele de critică socială nu marşa, abţinându-se într-o obstinaţie opacă a ochilor deveniţi imobili.

Era la curent cu modele literare occidentale, dar nu le comenta, oferindu-se în schimb să furnizeze informaţii şi inter- pretări despre viaţa culturală interbelică şi personajele ei pitoreşti. Se asigura că e în graţii, încă bine cotat, şi că uşa îi rămâne deschisă. La un moment dat, a devenit extrem de prudent, prin şedinţe nu-şi mai făcea vechiul show, când era nevoit să ia cuvântul se manifesta economic, ba chiar zgârcit, spunând strictul necesar, şi de o manieră albă, lipsită de nuanţe, de ironie sau umor.

După moartea lui Zaharia Stancu mi-a făcut impresia că s-a abstras şi din activitatea Uniunii, plasându-se voluntar într-un amurg şi apoi într-o eclipsă totală. 

Am cunoscut-o şi pe soţia lui într-o călătorie de serviciu în străinătate (m-am referit la vizita în Anglia cu actori şi regizori) şi m-am întrebat care sunt legile după care se armonizează oamenii în cuplu.

Ea făcea roluri puternice, dar mi se părea că din viscere, cu ajutorul temperamentului, nu al talentului şi subtilităţii scenice. Ca personaj ea însăşi, aveam impresia că-şi spun cuvântul în fizionomia intelectuală mai mult instinctul şi şcoala vieţii decât reflecţia şi inspiraţia. Mi-a plăcut cu adevărat, părându-mi-se atunci altcineva, într-un interviu acordat nu ştiu cărei televiziuni, în ultimii ani, cu puţin înainte de a muri, când gândea într-un spirit original, susţinându-şi ideile curajos şi aprofundat.

 

Foto deschidere: Aurel Baranga, sursă Wikipedia

Parteneri